Ba, ej nebun?!

Zilele trecute m-a sunat un amic despre care – ce s-o mai lungesc – am auzit ca a fost internat la psihiatrie, mai pe romaneste la nebuni. Stire teribila, cunosteam omul destul de bine si, in afara de niste accese de nervi cum gasesti la romani la tot pasul, ceva suspect, desprins de realitate, frizand patologicul, nu am detectat la el. Dar eu nu-s nici macar ajutor de amator de medicina, asa ca nu m-as baza pe ce credeam. Am aflat ca a iesit, e in tratament, Doamne ajuta. Si hopa. M-a sunat amicul la telefon. Si n-am stiut ce sa fac. Sa fi raspuns, sa ma cheme hai sa ne vedem si eu sa-l intreb: Cum sa vin, ba, esti nebun?! Sau sa fi raspuns, sa-mi fi povestit aventura lui, perfect lucid si vindecat si eu sa rad de hazul suculentelor povestiri si sa-mi scape Bai, ce nebun esti!! Daca-mi povestea ceva incredibil si ca sa ma asigur il intrebam : Sa-nnebunesti? Daca ma si vedeam cu el si iar se imbraca fistichiu si-mi scapa un Bai, zici ca ai scapat de la nebuni! Ha?? Ce faceam? Pai nu il apucau pandaliile?

Treaba asta e una serioasa. Problema este cum am integrat noi in cotidianul nostru, in limbaj aceasta maladie. Lasa ca multi suferinzi se plimba liberi. Lasa ca usor oricine poate aluneca pe panta asta. Asta e alta discutie. Dar noi, cei care chipurile suntem bine am fost toti “cei mai nebuni din scoala”, radem si glumim “ca nebunii”, mancarea ne iese  “o nebunie”, ne provocam “sa facem tot felul de nebunii”, ne indemnam unii pe altii “sa fim mai nebuni”, sa iesim din cutie, iar cand chiar iesim declaram admirativ ‘frate, asta/asta e nebun/a complet, s-a expus, a zis-o, s-a luat la tranta cu ei”, “numai un nebun poate face asta” sau din contra, reactionam vehement :Ba, cat de nebun sa fii?!

De ce folosim cu atata nonsalanta termenul care pana la urma desemneaza o boala? Nu extind, ca mai sunt multe exemple: tacaneala, tampenie, cretinism, dementa. Toate au in lumea noastra cotidiana sensul acela dezirabil, de stare de bine, iesita din comun, in care individul este in elementul sau cu adevarat, ba chiar este peste masura de fericit. O stare in care nu esti ca toti ceilalti. Iesi din comun. Si nu ne dorim toti sa fim fericiti, sa fim deosebiti? Ba da! Sa fim nebuni de fericire! Ce metafora frumoasa, hm. De ce atat de des revine in discutie trimiterea la ceva patologic? Daca nimerim chiar problema cuiva, ranind si noi mai mult acolo unde deja este o rana? De ce ne credem imuni la astfel de deranjamente? Hm, multe raspunsuri se pot da. Eu cred ca o astfel de reactie s-a impamantenit de frica. Da, ne e frica de intunericul a ce ni se poate intampla si radem. Chipurile nu ne pasa, suntem deasupra. Atat de sus, incat na, folosim termenii respectivi pentru a descrie ceva dezirabil, ceva ce noi am putea sa manageriem. Asta o fi fost la inceput, ca ceilalti am preluat mecanic cuvintele si nu mai facem legatura cu semnificatia clinica.

Mie insami mi s-a spus frecvent asa, de cunoscuti si necunoscuti, cu precizarea ca e cu simpatie “nu e nebuna aia de la teve” sau “ei, nebuna de Corondan”, preferata mea este “aaa, uite-o pe nebunica noastra”. Precizare: nebunica nu e un termen modern care elimina starea de a fi bunica ci indulceste cuvantul cel dur, care ar fi riscat sa ma supere. Adevarul e ca stai putin pe ganduri cand lumea alege sa te numeasca asa. Cat de des auzim sau spunem “Ce mai faci, nebunule?”, “Cum te-ai tuns, nebuno?” sau variantele despre noi insine “Bai, nici noi nu suntem normali” sau “Eu , ma stii, nebun cum sunt, le-am spus asta si asta” si consideram ca facem complimente sau ca descriem acte de vitejie.  Chiar e o nebunie.

Intre timp chiar l-am intalnit pe amic, am stat putin de vorba, mi-a povestit de ce traumatizanta experienta a avut parte, iar eu mi-am cenzurat cu brio toate automatismele astea nefericite. Slava Domnului, situatia lui este acum sub control.

Pana la urma ar fi indicat sa fim atenti ce scoatem pe gura si pe gand. Ca “ne-bun” are un sens perfid. Nu desemneaza ceva folositor, din moment ce are o negatie, vorbim totusi de ceva care nu e bun. Vrem noi cu adevarat sa-nnebunim, chiar si de placere? Sa facem nebunii, sa ne ia salvarea? Sa fim nebuni de legat, chiar daca e sa spunem in fata autoritatilor ce credem?

Daca suntem altfel decat mainstream, sa fim numiti curajosi sau impetuosi sau originali, dar nu nebuni. Sa fie o stare normala.

Din cate se pare sunt de evitat pentru viata noastra tihnita atributele care incep negand. Nu ne place sa fim ne-la locul nostru, ne-ispraviti si ne-norociti. Vrem sa fim nebagati in seama? Nesuferiti? Neplatiti? Vrem noi neliniste? Ne ne ne.