Teoria multimilor suparate

…si tot merge Gura Montana Rosie de Rai…

Azi e 10 noiembrie 2013. De la 1 septembrie 2013 se iese in strada, se sta mult, se scandeaza pasnic pentru salvarea Rosiei Montane si odata cu ea a intregului teritoriu numit “gura de rai” de la o catastrofa ecologica fara precedent. Se aduna tineri in Bucuresti, Cluj, Iasi, Londra, Bruxelles, Munchen. Duminicile sint niste regaluri de energie, vointa si inventivitate. Se marsaluieste in numar ultra-mare, ca e zi libera si pot oamenii – care de altfel muncesc – sa isi rupa din bucatica lor libera si sa o daruie unui crez. Crezul ca “Uniti salvam Rosia Montana”.

E frumos, e articulat, e argumentat, e justificat. Si eu am participat la Bucuresti si la Londra, unde m-a dus drumul, aceiasi tineri, aceeasi energie. Oamenii isi pun toata imaginatia la treaba (si au din plin), tot profesionalismul (si e testat la case mari), dupa cum lucreaza. Unii in publicitate sau P.R., altii in management, unii sint medici, altii actori, fel de fel de ocupatii care ajung sa fie de folos intregului. De aceea campania functioneaza impecabil, fiecare om isi face treaba bine, contribuie voluntar, cu puterile si entuziasmul de care sint in stare, si iata ca aceasta fabrica functioneaza. Mereu diferit, surprinzator. Se depun rosii pe caldarim, se circula cu biciclete, se inventeaza lozinci amuzante, se fabrica tricouri, se confectioneaza filmulete emblematice, cu miez si mesaj, se distribuie in toata lumea, se publica pe site-uri, pe pagini importante, se afla despre asta, din ce in ce mai multa lume stie despre drama pe care stam s-o incercam. Asa, si? Se fac flash-mob-uri, se coloreaza fete, se produce umor: “protestatara simpatica, neaparat caut jandarm de treaba…”, “Sa vina presa sa-I scoatem lesa”, se marsaluieste cu zgomot sau in virful picioarelor. E una din cele mai eficiente interprinderi romanesti. Daca ar produce jucarii, barci sau rachete de tenis am fi producatorul nr.1 in lume. Dar nu se produc bani, doar constientizare. De aceea e neinteresant pentru televiziuni si politicieni, ba chiar periculos, deci incearca sa contracareze aruncind atentia pe altceva. “United we stand, divided we fall” si …nimic. Liniste. Nimeni nu se sinchiseste. Numai noi, astia, care vrem sa fim auziti si mai ales ascultati. Am citit undeva, nu stiu unde, ca protestele nu schimba nimic. Sint doar asa, décor al democratiei. O fi, nu zic. In orice caz, eu daca as fi la putere- m-as teme de decoruri.

Continue Reading

Paparazzi, nu ratati… mica londoneza in patru labe

Merg pe strada prin Londra. La ora 10 seara. Mi se pare normal ca o vietate sa-mi taie calea, mare scofala, doar in Romania mereu apare un ciine, o pisica, porumbei, sobolani, ceva acolo, intregesc peisajul. Placida merg mai departe cu sarsanalele cam grale, de-aici si privirea timpa, a obida, pe cale sa mi se imprime. Cu bruma de vioiciune din ochi remarc totusi ca vietatea nu se mai termina. Ups. Neobinuit. Bizar. In uzina creierului meu suna sirenele. Vag ajunge si la mine alarma. Scot creierul de pe stand by si ma alertez. Ochii scruteaza, retina inregistreaza, se transmit semnale rapide nervilor optici, acestia trimit la centru imaginea si pina sa se termine vietatea, informatia se proceseaza: ”O vulpe!” Cu coada cit tot corpul ei de catelandru bucurestean, sta si ma priveste. Probabil si ei ii comunica centrul de calcul de la purtator ceva. Hait-imi zic. Te pomeni ca e romanca si m-o sti de la televizor, ca oamenii pe care-i surprind aruncindu-mi ocheade in strainataturi. Ma uit mai bine. Nu ma priveste pe mine, ci pungile pe care le vede agatate de labele mele superioare. Pina aici, pina la pungi. Eu nu ma misc, ma uit hipnotizata la ea pina se plictiseste si pleaca. Tocmai cind dau sa scot aparatul foto. Pfiii! Si-mi pica fisa. Eu o stiu de la televizor! E ditamai vedeta in U.K., are portretul peste tot, pe genti, pe servetele, in magazine de design, pe inghetata, pe perne, peste tot. Nu mai zic ca are emisiuni dedicate pe Animal Planet sau Discovery. Extraordinar, daca eram mai rapida, o pozam. Nu conteaza, o astept, chiar daca va trebui sa stau toata noaptea. Ferea, vulpeo, ca paparazzi-s peste tot.

Continue Reading

Colonizare placuta

Am o figura de romanca tipica, de aceea atrag ca un magnet romanii din strainatate care ma recunosc usor dupa trasaturile autohtone. Asta este concluzia mea, altfel nu se explica nebunia.

Cind merg la Londra atrag la tot pasul romani. Chiar din aeroport pornesc imprietenirea. La Luton mai demultisor ma intimpina mereu o fata care distribuia cartele O2 de telefon. Ardeleanca. Poveste tipica de expat.Mama plecata, a luat-o si pe ea. In cautare de noroc. Apoi. La restaurant, la hotel, tot asa. Priviri fixe, priviri furise si apoi intrebarea sovaielnica: “Where are you from, Romania?”, urmata dupa raspunsul meu “Nu, deloc” de o explozie de ris: ”Daaa!!!” Poze, povesti, schimb de mailuri. Ii vad pe strada, in autobuz, toti ne cocotam la etaj, ca e diferit de cum stim noi sau poate pentru ca avem posibilitatea sa ne uitam de sus la oameni. De fiecare data ma pironesc niste priviri si stiu ca-s romani. Si daca nu ma pironesc si-si fac de lucru stiu ca-s romani, ca-si dau coate si susotesc la ureche. Dar ca astazi nu mi s-a mai intimplat. Am zis ca Londra e o provincie ocupata de romani deodata. Intru sa caut un cadou- fata de la casa insista cu privirea usor mirata asupra mea: ”May I ask you a question?” “Be my guest”- zic amuzata. Deja stiu ce va urma: ”Are you from..” “…Romania vrei sa zici? Da.” Si da-I si amuza-te. Ies , fac doi pasi, o alta fata face sampling pe strada. “Hello, do you want to try?” “No, thanks”. “ But is very good, try it home. Take it” “Ok” zic, sa scap si pam-pam, cind imi inmineaza pliculetul de crema cu particule de aur- probabil chiar de la Rosia Montana- ramine statuie, cu ochii pironiti la mine, ca-ntr-un joc ciudat. Prea fardata nu-s, murdara e mai greu la Londra, cu Victoria Beckham seman, dar un pic spre deloc, fotomodel nu-mi iese, tot incerc si nimic. Stiu care e urmarea, asa ca merg pe scurtatura: Nu-mi spune ca si tu esti din Romania!” Ba da, o cheama Andra si hai sa facem o poza, hai dom’le, cum nu. Intru intr-un magazin pentru copii si acolo toate fetele imi urmaresc fiecare miscare. “Hello” “Hello”-zic, usor stresata de atita politeness ostentativ aratat. Ma gindesc ca am figura suspecta de infractor si caut sa inteleg ce parte anume a fetei, poate imbracamintea, ce anume le face circumspecte. Pina le aud susotind in romaneste. “Pfii, de ce mai ziceti fetelor “Hello” cind puteati sa trintiti un “Hai noroc” si scapam de stres.

In supermarketuri, in parfumerii, in baruri, in cluburi, in cofetarii, pe schele, in banci, in piete volante, peste tot dau de ei. Sint volubili, harnici, glumeti si vorbesc romaneste. Dar locuiesc la Londra.

Continue Reading

Gig de la Giga

Merg si eu la un “gig” la Londra, draga (a se citi cu rrrr englezit). London Film Festival, na. Iau bere, ca englejii, discut cu un prof de film de origine romana. Lucruri nemaipomenite pe care le realizase cu studentii de haat, mai bine de treizeci de ani de cind parasise Romania. Il chem in tara, sa impartaseasca si studentilor nostri treburi-chestii-lucruri. Sa faca cu ei antrenamente la zi, pardon, workshop-uri, sa nu raminem in urma. Zice: “eeei, am fost in ’94, acum ne retin timpul si banii lipsa”. “Pai sa va plateasca UNATC-ul -zic- are tot interesul sa faca mutari bune si are si bani de la bugetul romanilor care isi trimit copiii la facultatea de teatru in speranta cuceririi culmilor”. ”Ei da”- zice si schimba subiectul. Vorbim despre un film exceptional al unui fost student de-al lui din Singapore. E bine. Berea e amara, de fapt e nemteasca. Ce sa ne mai prefacem. Noi nu sintem englezi. Noi sintem…aici pe veci stapini.

Continue Reading

Tinerii UK-isti si florile

Intilnindu-ma eu printr-o intimplare cu studenti si absolventi de universitati (scumpe) din U.K., adunati toti in aceeasi simbata, am incercat sa-i chestionez – deformata profesional fiind- despre motivele plecarii, pe sistemul “de ce-ai plecat, de ce-ai plecat”, despre cum traiesc, daca resimt vreo lipsa, daca se vor mai intoarce.

Raspunsurile sint incredibil de asemanatoare, de parca as fi intrebat un om, unul singur, nu stiu cum se face, ori la scoli invata si refrenul cuvenit, ori au un idol care a dat intii raspunsul, cert e ca reproduce acelasi invariabil motiv: “Pai ce sa fac in Romania?” “Aici sint apreciat cu adevarat”, “Aici muncesti pe bani”, “La ce sa ma mai intorc?”.

Cind insa i-am descusut mai in amanunt, n-au mai raspuns nimic, au ezitat sau au zimbit. “De trup, de minte vad ca te ingrijesti. Dar de suflet?” Zimbeau ca adica o luasem pe carari dubioase, nu asa ma stiau ei de cind erau mici si ma vedeau bitiindu-ma prin televizor cu gura pina la urechi. Si pe urma ce intrebare era aia, sufletul e doar ceva abstract, englezii nici macar nu se sinchisesc, beau in pub si vorbesc engleza impecabil, uite-asa vreau si eu, is that clear?

Fenomenul desprinderii de radacina. Cum se face asta? Prin taiere sau prin rupere. Apoi se pun intr-o vaza. Rezista ceva mai mult daca adaugi zahar. Mai tai si coditele si mai rezista un pic. Arata bine, nimic de zis, dar sint intr-o glastra. Pe care cineva o pune mai la lumina, daca vrea, daca are gust si rafinament.

Nu stiu, n-o fi mai bine ofilit dar cu radacina intacta? Nu de alta, dar la primavara…

Continue Reading

Drumurile noastre-s “Routes”

O piesa scurta si dinamica despre povestea emigrantului in UK, despre oamenii, problemele cu care vine el in contact. “Routes”. M-a invitat Anamaria Marinca intr-o simbata dupa-amiaza. Teatrul Royal Court din Londra, Jerwood Theatre Upstairs. Ultima saptamina cind se juca, deci am avut noroc s-o prind. Imi place stilul Anamariei, felul ei direct si sincer de a juca, adevarul sufletului mare pe care-l pune in lucrul pe scena. O mai vazusem acum un timp in Psycho, la Young Vic, intr-un recital de o ora si jumatate, cind a realizat un transfer de emotie coplesitoare inca din primul sfert de ora.

Ma bucur sa descopar romanii fixati pe ramurile culturii internationale fara teama de a privi in sus. Senzatia asta, asemanatoare cu cea in care vezi evoluind sportivii la campionatele mondiale si-ti dau lacrimile de parca iti vezi fratele concurind apare pe orice meridian, la orice natie, sint convinsa. Stiu ca a fost si subiectivism national, ca adaugam un strat de emotie in plus la fiecare aparitie a “fetei noastre”, dar mi-am pastrat totusi obiectivitatea, adica am fost un spectator multumit ca am vazut un spectacol bine jucat, cu chef jucat, cu prospetime jucat de o mina de actori africani plus anglo-romani formidabili. E drept ca detasarea n-a fost atit de mare incit sa fac si eu o poza ca tot chinezu’ la sfirsit. Imi scapase aparatul, deh. Are si el rutele lui.

Continue Reading

Uniti (cu Fundatia Ratiu) salvam Rosia Montana

Un alt film, aceeasi problema

Fabian Haub este numele uni regizor de documentar legat de Rosia Montana, difuzat la Fundatia Ratiu, la Londra. Un regizor care se apropie si el de problema asta spinoasa pentru unii, plictisitoare pentru altii. A filmat el stind acolo si vara si iarna ramasitele dintr-o locaitate si ramasitele de oameni. Filmul lui dezvaluie pe rind pe cei care s-au lasat sedusi de o viata sedentara oferita de o companie hulpava , acoperita de mii de straturi si valuri aiuritoare, care, cum deja se stie, investeste in zona, a filmat si oamenii care nu vor sa lase uitarii istoria familiei lor, felul de a trai al stramosilor, locurile muncite si sfintite de ei.

Regizorul s-a dorit impartial, sau poate nu, nu-mi dau seama. Secventele din vietile lor simple dar clare, legatura cu pamintul si natura, vacute, papagali, fotografii de altadata, guri stirbe accentuind raspicat, batrinete si tinerete, tandrete. E atit de emotionanta hotarirea celor care nu vor sa-si lase casele decit odata cu viata pentru altele mai scumpe, mai modern dotate dar fara amintiri, atit de sfisietoarea apropierea de trecut, atit de evidenta indoctrinarea celorlalti si atit de grasa musca pe caciula lor, incit judeci cu sufletul oamenii acestui film. Ii intelegi si pe cei stramutati, care au mereu o lacrima in frunte pentru legatura lor ancestrala taiata crud de un calau venit de nicaieri. Ii intelegi cum ii intelegi pe cei ce pleaca in strainatate la munca si-si lasa familia, dar nu le dai dreptate. Cind intervin banii e ceva necurat. Cind decizia o iei datorita banilor, neglijindu-ti sufletul, niste ochi te privesc incintati. Nu ai lui Dumnezeu.

Continue Reading

Un om neinformat carevasazica a scapat de dezinformare

Intotdeauna mi-a placut sa fiu informata, sa stiu acolo problemele cu care se confrunta ceilalti, povesti de viata, situatii diverse, sa fiu constienta pe ce lume ma aflu, sa discern mai bine sau macar sa am subiect de discutie. Mai nou- nu stiu de unde mi-a rasarit intrebarea insistenta: “Da’ de ce sa fiu informata?” “Care-i faza, ce-i asa grozav in a fi informat?”, “Daca n-as fi nu m-as povesti?” samd. Hm, raspunsurile mele duc spre acelalsi adevar scary: nu te ajuta la nimic. Ceea ce crezi tu ca e stire poate fi o sforicica dragalasa prin care esti minuit. Te scoate din adevarata ta misiune, de a lucra cu tine, de a te desavirsi. A fi informat este egal cu a fi adorabil de stresat, uimitor de descurajat, minunat de… terminat. Departe de intentia initiala. Odata ce ai intrat in cursa nu mai ai cale de scapare, iar sevrajul e dificil. Eu am scapat si de sevraj. Ma numesc Gianina Corondan si nu mai sint informata. De-acum incepe viata.

Continue Reading

Comentariul de “a doua zi”

A trebuit sa ajung la Londra sa vad si eu sectacolul “Dumnezeul de a doua zi”, tradus pentru nestiutorii de romana “Once upon a second time”. Piesa scrisa de Mimi Branescu, jucata de Mirela Oprisor si Vlad Zamfirescu la Cockpit Theatre. Ingenioasa, o poveste de dragoste presarata cu elemente ale banalului cotidian, dar si ale fantasticului cotidian. Stilul scriiturii cam literar pentru gustul meu, cu gerunzii care nu-si prea au locul in limbajul vorbit. Dar daca actorii dau glas unor ginduri scrise si asta e conventia, merge.

Regia insa a fost darimatoare, mai ales ca lipsea cu desavirsire. Ne intrebam la final: “Dar regizorul e unul tinar, nu?” “Da” “Aha”. Acuma, fiecare intelege ce doreste din acest “aha”, unii ca era de virsta lor si probabil ii place “Rihanna”, altii ca treaba era ciudata din moment ce punerea in scena n-avea inovatii, indrazneala, nu surprindea, altii isi manifestau doar necazul ca e prea tinar sa-l stie si ei. Eu prin “Aha” am transmis receptorilor mesajul ca nu m-a convins deloc ca a existat si functia aceasta in organigrama. Indicatiile dramaturgului pareau sa fie singurele care au ghidat curgerea povestii. Puteai sa inchizi ochii si era o piesa radiofonica excelenta. Faptul ca i-am fi deschis nu ne aducea nici o informatie esentiala in plus. Tinar regizorul, mai are timp sa se exprime, poate n-a fost inspirat sau n-a fost lasat, ascultat. Ce stiu e ca a fost un spectacol fara regia lui Claudiu Goga. Am tinut cu inversunare totusi ochii deschisi, merita sa-I vezi pe cei doi actori, au avut magnetism si farmec, plus haz si emotie.

Imi cer scuze ca am criticat, dar am dat bani pe bilet si am dreptul. 17 lire. In jur de 100 de roni.

Dealtfel, daca exista regia, n-ar fi existat dialogul urmator:

“-  Cine e regizorul?
–   Unul Goga.
–   Octavian Goga?
–   Ete na.  Altfel Goga.
–   Ba nu. Octavian Goga.”

Continue Reading

Traim decenii de impliniri marete… daca papam tot ce ni se da

Si afara ploua, ploua si-i trecut de ora G…

Soapte aud in noapte si-mi dau seama ca amintirile ma chinuiesc, amintirile ma rascolesc, ca nu pot uita privirea ta care e frumoasa foc, imi poarta noroc, desi trece vremea si n-o pot opri. Dintotdeauna am stiut: chiar de esti Fantomas si-ti creste par pe nas nu pot sa stau deoparte. Prin urmare, lasa-ma papa la mare, la soare, fetitele sint goale, femei adevarate, agata-le pe toate, pentru ca numai iubirea doar iubirea iti da sperante sa iubesti ca la douazeci de ani si bunatatea-mi face semne. Cu toate astea mi se spune “esti atit de frumoasa cind rizi, esti atit de frumoasa cind plingi”, dar care-I treaba, instinctul meu de fata mare nu ma inseala: poti sa-mi iei tot ce-am mai scump pe lume, ca sint tot io, Picasso,ti-am dat bip si sint voinic, pentru ca vara nu dorm.

In incheiere iti multumesc ca esti linga mine ca o cireasa amara si ti-am promis c-am sa te iau am sa te iau cu mine dac-ar fi sa plec acolo-n America sau in Asia, ca dansul e normal la virsta mea, deci toata lumea sare-acum cu mine.

Cu alte cuvinte, la nani nani nani, la culcare copii.

Continue Reading