Fixuri
Multumita cu ce avem
Am de la o vreme o meteahna, care risca sa devina acuta daca o las sa zburde in legea ei. Nu ma ingrijoreaza prea tare, nu face rau nimanui, nu ingradeste drepturi, pot doar sa par deplasata. Dealtfel in deplasare mi se activeaza mai mult ca oricand. Ma uit la eticheta. Nu cumpar daca nu e eticheta care trebuie. Nu dau banii usor, in strainatate mai ales. Si o sa ziceti “Pai asa facem toti, nu ne aruncam orbeste, suntem o natie care a suferit neajunsuri, a avut lipsuri, intorcea pe toate fetele un ban inainte sa-l cheltuiasca”, dar nu la a cantari daca e momentul oportun pentru cumparaturi, daca “sunt prea sarac sa ma imbrac cu ceva ieftin”, ci la provenienta lucrului, produsului respectiv ma tot gandesc eu. Daca nu este facut in Romania imi scade entuziasmul, ma apuca nazurile, ma indepartez subit, incep sa-i caut defecte. Da. Ba chiar ma apuca si un soi de remuscare ca am vrut sa iau lucruri straine pe negandite.
Foto: Marius Tudose
Sa zicem ca-mi pica ochii pe o pereche de bocanci intr-un magazin. Ii cer, ma uit la ei, stabilesc daca sunt in pretentiile mele, caut sa corespunda exigentelor personale, criticate atat de taios-amuzant in reviste efemere. Dupa probat si analizat, trec la artileria grea: Sunt fabricati in Romania? Daca raspunsul este Nu, atunci las totul si, ca si cand nu i-as fi probat vreodata, ma indepartez.
De ce spun ca risca acutizarea aceasta simptomatica. Fiindca mai nou nici nu caut din priviri, nu cer marfa la pipait, nu probez pana nu am intrebat de producator. Intru in magazin si intreb Marfa e romaneasca? Si daca e, abia atunci actionez. Ei, nu mi se pare normal. E ca un tobogan pe care tot alunec, cine stie unde va ajunge.. Daca mai intalneam specimene asemanatoare, ma gandeam ca na, putem sa ne solidarizam. Puteam face un grup pe Facebool. Dar nu am mai vazut exagerati ca mine. Va inchipuiti in strainatate ce dificil imi e. “Hello, is this made in Romania?” “Ummm…”
La inceput de tot, in copilarie, era exact invers. Daca vedeai pe un obiect “made in Romania”, sareai ca ars, erai jignit daca ti se facea cadou, il aruncai cat colo, ce mai. Era urat, avea defect, se strica repede, te indispunea. Cu exceptia celor “facute pentru export”. Era rusinos sa ai in posesie lucruri asa slabe calitativ. Dar era comunism, variante nu erau rpea multe, primii blugi i-am avut in clasa a opta, adusi “la pachet” pentru cineva caruia nu i s-au potrivit, deci ajunsi la mine printr-o intamplare, nu prin alegere. Tot ce era strain era grozav. Era frumos, era colorat, era de calitate, era ambalat perfect, cucerea superlativul pe nevazute.
Se mai schimba treaba
Astazi vad ca se mentine standardul “strainesc” ca fiind de baza, insa s-a mai cutremurat suprematia sa. Mai vad romani care dau bucurosi banii pe cate ceva creat la noi, combina, apreciaza, dar cu precautie, cu moderatie, ca “nu se stie…”. Inca ne impresioneaza brandul strain, inca ne e teama ca ce e romanesc se strica.. Purtam pe piept cu mandrie insemne arhicunoscute ca levis, nike sau versace si dam bani pe asta. Dar eu, parca-s Gigi-contra, nu stiu ce sa ma fac cu mine, imi trebuie doar ce e lucrat la noi, mancare sau haina, de zici ca-s reprezentantul lor, PR-ul lor. Bine, eu cred ca sunt. Innascut. Cred ca orice roman este un promotor al celor de aici, dar asta e alta discutie. Problema e ca ma confrunt cu limitari. In unele domenii nu prea existam ca producatori, in telefonia mobila de pilda sau in productia de televizoare, la ochelari sau chiar autobuze, tot ce am dobandit, poate odinioara, s-a evaporat. Prin urmare nu am incotro uneori. Si atunci ma induplec, dar cu senzatia ca tradez. De ce dom’le, atata tevatura?
Foto: Marius Tudose
Recent am fost la Londra si am indesat in geamantan doar haine facute la noi, plus vesta olteneasca pentru cazul ca-mi era spatele amenintat. Bocancii luati de la Magnetiq din Brasov, tenisii conceputi de Mihaela Glavan pentru S-Karp, Brasov din nou si niste bluze si o rochie Yokko au fost in bagaj, Nu tu jeansi, nu tu un brand pe care sa-l stie toata lumea, nimic. E drept ca m-am descurcat in toate situatiile, dar e clar o afectiune. Afectiunea pentru romanii vizitati de mine cu Vizita de Lucru, in toata tara, probabil. Cred ca de la asta mi se trage. I-am cunoscut pe cei care muncesc acolo. M-am indragostit de ei. Sunt simtitoare. Daca toti romanii ar avea posibilitatea sa-si viziteze apropiatii in locurile lor de munca si sa vada ce minuni ies si din mainile lor, ar alege mai greu ceva de afara, daca exista si aici variante bune. Poate s-ar ajunge la exagerari, la dezechilibre, dar ne-am reveni sigur.
