Pur S.F.

Prezent semipur

Am castile IPodului in urechi, ascult niste riffuri de chitara, rontai chipsuri si-n fix acelasi timp trimit prin telefonul meu ultraperformant un mail in Irlanda, dupa care o sa postez ceva pe Facebook, iar cind inchei o sa-mi fac niste selfie-uri sa-mi vad exact expresia de dupa corespondenta intensa. Chestia e ca as fi tare multumita de aceasta zi daca as fi in masina mea decapotabila, cu computer de bord si clima reglabila, cu consum mic fiindca este ecologica, dar era mai bine sa nu fi coborit sa cumpar sushi, ma si oftic, caci pantofii mei Prada au nimerit intr-o groapa noroioasa spre mocirloasa, un crater continind un fel de maclavais amestecat cu asfalt sfarimat, cum sa o ocolesc, n-am nici o posibilitate, am sa ramin infipta aici pina vine Bruce Willis sa ma salveze. Mai am de asteptat se pare, intre timp s-au adunat sa rida de mine copii si oameni mari imbracati in cartoane, cu parul facut afro sau rasta, unii au ochi lipsa, altii miini sau picioare, unii sustin ca trebuie sa le dau bani pentru fundatie, mi se pare ciudat cum combina cuvintele, cum le rostogolesc in silabe sacadate: fa, ma, ba, bre, buoi, da si mie, iote aia, da-te dreacu. E destul de aiurea situatia mea de fapt, incep sa ma enervez, fiindca nu e drept. Eu ma aflam undeva in anul 2013, indreptindu-ma spre 2014, un an in care nu mai sintem copii chiar demult, avem voie sa circulam chiar si cu farfurii zburatoare daca vrem, desi zau, ar fi ridicole, cum sa te protapesti pe un platouash asa, de buna voie, mai lipseste sa strigi: mincati-ma! Nu, nu cu farfurii, dar macar cu costume argintii, cu instalatii aurii, cu roboti si cu butoane care sa faca totul in jur sa se miste, asa ma asteptam sa fie. Sint foarte surprinsa si n-are sens sa ma mai supar, probabil n-am mai iesit eu demult din casa.