Buzunarul cu televiziune

Asta-i televiziunea

M-au interesat dintotdeauna oamenii, relațiile dintre ei, adevărul lor, doza de actorie cu care jonglăm prin mecanismul vieții. Poate de aceea am ales (sau am fost aleasă de ) un domeniu care e un fel de punte între ei, indiferent de distanțe și fel de a fi. Puntea care apropie. Care deformează uneori. Care arată frînturi de societate, tablouri cu oameni. Care dă cu lumină pe unii și cu noroi pe alții. Ta daaa. Televiziunea  M-a interesat acest fenomen, poate și pentru că, dacă-l înțelegeam, mă puteam apropia oarecum de a mă înțelege pe mine.

Ai zice că e o parte a unui interviu de angajare a unei ciudățele în PR. Nu e. E o frîntură din cum sînt. E organic, e o nevoie, e fibra mea. Și știu că nu-s un exemplu singular, mai au mulți pornirea asta. Ca atare, persoanele cu pricina, bîntuite de curiozități și revelații cu privire de oameni aleg diverse meserii legate de relații psiho-sociale.

Sigur că, atunci cînd e meserie, totul se profesionalizează, unele cețuri se risipesc, unele mituri se fac fum, ai indicatori preciși, ai căi de urmat, ghidul profesionistului, aha-urile specifice, regulile, to do-urile și not to do-urile, iar instrumentele din dotare îți permit să înțelegi mai mult decît ceilalți tovarăși de existență. Mai vine și experiența și tot procesul se mecanizează. Știi cu ochii închiși ce e de făcut. Ești profi. Și poți jongla cu sentimentele, cu emoțiile oamenilor odată ce propui imagini, programe, campanii care le animă ecranul. Ești o rotiță care face mecanismul să funcționeze. Și în ultimă instanță, face bani. Vinde. Asta-i televiziunea. Nimic surprinzător.

Dar eu am remarcat o anomalie. Oamenii dețin și devin televiziuni. Și nu realizează. Și asta e surprinzător.

Poporul și televizorul

Ce s-o mai ocolesc și răsucesc, știți vorba aia cu “Mințiți poporul cu televizorul!”. Erau adevăruri în afirmația aceasta, nu zic o noutate, se învață la școala de film, se știe foarte clar că poți înșirui imagini, relatări, după cum dorești a influența masa de oameni care privește. E un soi de minciună, în fond. Depinde de cine ține acest televizor în. brațe, spre a-l oferi publicului. Cine decide ce flutură în fața ochilor lacomi de a vedea departe. Se poate dirija totul în sens bun. Poți arăta de dimineață pînă seara cum se construiește- creezi pofta și încrederea oamenilor că ar putea și ei, devine un trend, îi faci pe privitori să-și dorească asta sau chiar să intre în horă. Te înconjori de constructori-wannabe. Modelezi constructori. Și chiar construiești, dacă asta e nevoia momentului. Sau încurajezi chefii-bucătari. Sau sportivii. Poți, de asemenea, arăta că e foarte ok să te distrezi, lumea înțelege că e bine să aibă un asemenea scop, iată de exemplu cîte voci ale României vibrează cu ardoare, cîți își evaluează talentul, cîți fac show cu costume și peruci acasă. Dar poți arăta și ce deplorabil este totul, cum-necum tot o să îngrijorezi și deprimi audiența, poți etala – din păcate chiar vedem de ceva timp încoace- crime și potlogării, promiscuitate și non-valoare- publicul va fi pe de-o parte angoasat, îngrozit, temător continuu, iar pe de altă parte dornic să se încadreze cu succes în portretul, modelul idiotului, hahalerei, din moment ce asta este pe piedestal, zi și noapte, la sursa de informații și divertisment. Totul se face subtil, sîntem îndrumați, ni se sugerează, ni se creează alte realități, în stare a ne modifica percepția. Să nu-i spunem minciună, hai s-o numim “vrajă”. Sîntem ființe empatice. Căile neuronale se formează mai repede decît am crede. Și căile de urmat, de asemenea. Sîntem vrăjiți. Vedem în televizor- Asta (credem că) e pe lume – Asta (credem că) ne va atinge. Și atunci putem să-i facem pe oameni să creadă că există teroriștii de la Revoluția din 89 sau că se pregătește o invazie a extratereștrilor ca în celebrul experiment de la radio al lui Orson Welles.

Minciuna, această vrajă,  se poate insinua tiptil prin intermediul ecranului dirijat de undeva.  De aceea, mulți s-au îndepărtat de tradiționalul mod de comunicare, au renunțat la a se uita la televizor și au căutat alternative, ca să nu fie înșelați, induși în eroare. Oamenii au fugit de perspectiva de a fi vrăjiți. Și s-au apropiat de horele acestea virtuale, pline de oameni cu intenții bune, grupurile vesele legate de aceleași interese, mînate de dorința de împrietenire, numitele rețele de socializare.

Minciuna are picioare scurte, ca să intre în telefon

Se spune, în ultima vreme, de exemplu, că nu exiști dacă nu ești integrat în rețelele sociale. Mie mi s-a explicat și pe ocolite și pe șleau că trebuie să-mi cresc cifrele de audiență ca să contez în această lume nouă a comunicării. Audiență? Pe o rețea unde ne prindem în joc cu prietenii? Unde nu avem obiective, deadline-uri și deci nici salariu, de ce trebuie să mă profesionalizez, de ce să caut rezultate, de ce să mă întrec cu alții? Ce este ăsta, squid game? Alo, avem nevoie de un psiholog. Un om într-o rețea de prieteni e o entitate care acumulează cifre, grafice, stresul de a fi învingător și cînd crede că nu există întrecere? Huston, we have a problem.

Am vrut să înțeleg ce înseamnă a conta, din această perspectivă.

Lăsăm la o parte faptul că anumite persoane trăiesc, există bine mersi și în afara acestor izvoare de minuni, că anumite domenii au mai degrabă decît altele nevoie de astfel de rețele, ei bine, Facebook, Instagram, TikTok au transformat oamenii în instituții media. Au făcut posibilă democratizarea televiziunii. Bine, și tehnologia în dezvoltare furibundă ne-a permis lucruri uimitoare. Fiecare om poate avea o mică televiziune la purtător, pe care e invitat s-o definească, s-o garnisească cu accesorii și s-o umfle, s-o doteze cu alte ancore necesare, s-o folosească mai cu spor sau nu, după interese și chef de implicare.

Vai, dar ce-am spus?! Fiecare om- o televiziune în buzunar? Adică fiecare om – un public dedicat?  Adică, fiecare om- un mic televizor? Prin urmare, fiecare om- poate minți bucățica sa de popor cu televizorul cel mărunțel? Aoleu. Nu cumva și aici dăm de minciună? Nuooo, Doamne ferește, omuleții care-și creează publicuri sînt sinceri și dezinteresați! Ei vor să cucerească lumea prin sinceritate, prin a fi ei înșiși, prin stilul direct și nedisimulat, pur și inmiresmat ca aerul de primăvară din Grădina Botanică din Titu. Dar oare exista așa ceva în micuțul orășel amintind de “Tanța și Costel” a lui Băieșu? Sperăm.

Cert e că mici magnați în devenire, gata să cucerească Universul, meșterind la conținut social-media, există. Cu idealuri curate, desigur, de a servi, de a salva  lumea. De a arăta, da, cu mijloace video, deci de tip tv că se poate și altfel, fără apucăturile vechi. Bine, își doresc să fie și ei satisfăcuți, să fie echitate. Întîi, stai puțin, au și ei dorințe, pretenții, că sînt oameni, își propun, de exemplu, să aibă milioane, sute de mii, hai, măcar mii de follow-eri. Ca să se adreseze unor mulțimi respectabile, avide de lumina pe care o emană, dornice să practice cultul personalității cu acești guru puși pe treabă.

Hai să fim serioși. Cei care-s la început poate bîjbîie în social-media, mai stau puțin în derută, au idealuri frumoase, ar vrea să salveze balenele și să spună doar adevărurile proprii, să nu facă compromisuri. Doar la început. E o chestiune de timp să se alinieze. Se învață ușor-ușurel tot alfabetul disimulării în propria televiziune de buzunar. Că vrei mereu mai mult. Vrei să capeți relevanță. Repede-repejor.

Ca să fie repede-repejor,  poți apela la specialiști. Care știu, domle, să te pună la punct, să fii de succes în 5 pași și să contezi. Fiindcă îți dorești așa mult asta, s-au născut și dat pe brazdă mulți atotștiutori care fac webinarii și workshopuri și coachuială despre cum să răzbești, rînduiești, organizezi mai bine existența asta din televiziunea proprie de telefon, de telegadget, ca să fii plin de succes.

Și ce zic ei, invariabil, antrenorii docți și blînzi și interesați să meargă totul bine? Să minți cu televizorașul poporașul, ca să se facă din mic, mare.

Da, să minți.

Păi, ce-am făcut? Și aceste televiziuni mici se utilizează fix cu formula celei mari? Fugirăm de dracu’ și dădurăm de mă-sa? Atîta agitație ca să inventăm tot apa caldă? Iar descoperim învîrtirea roții?

Să nu dăm ochii peste cap, e adevărul. Ce paradox. Minciuna să fie adevărul zilelor noastre? Dacă a funcționat la teveul clasic, de ce nu ar merge la cel de tip breloc?

Nimic nou pe postul de vest

Bine, nimeni nu îți spune fățiș trebuie să minți ca să ai ceva succes. Se numesc reguli de mai bună funcționare sau recomandări de care să ții seama ca să ai un cont vizualizat, cu reach și engagement de mama focului (a se citi televiziunea ta de succes). Tu doar trebuie să-ți dorești reușita, că ți se dă pachetul cu soluții, de compromis, da, dar soluții. Tu trebuie să (te) vinzi mai bine, de aceea regulile, scamatoriile, vrăjile.

Cam ce-ți trebuie pentru a te umple de urmăritori (pe care nu-i vrei totuși mereu urmăritori, ci doar cînd ți-aduc foloase, că dacă chiar te urmăresc devine scary, creepy și penibil, dar asta e altă discuție) și apoi, bineînțeles, de bani?

Păi, simplu: content, positivity, sociability, connectivity, call to action, engagement, interactivity, te-ai prins-tity? Cam asta zic pricepuții social-media.

Ia să extragem cîteva  reguli de urmat, cel mai des întîlnite, să le vedem mai de-aproape:

1. Să postezi, neobosit, să nu te uite lumea, să nu mai poată fără tine, dă-i dependență. Corespondență cu vechile emisiuni zilnice din teve.
2. Să te prefaci că ești vesel și plin de succes. Să postezi mereu pe această temă, cu gîndul ăsta, din călătorii, vacanțe, zile de naștere, tăieri de moț, cumetrii, cu gura pînă la urechi. Veselie, tată. Ipostaze dinamice, hăhăite. Corespondență cu vechile reguli de zîmbet obligatoriu, neîntrerupt al crainicelor și prezentatorilor, actorilor emisiunilor de divertisment din teve.
3. Sa pretinzi că ai prieteni mulți, influenți. Te pozezi/filmezi și tu cu lume cunoscută, ai, n-ai treabă, ai, n-ai aparat, te pozezi, vorba lui Hagi. Dai follow și comentarii și tu celor mai mari ca tine, chiar și lui Elon Musk, ce, te doare mîna? Corespondență cu testimonialele din vechiul teve.
4. Să te bagi în seamă, să bați la uși necunoscute, să comunici cu multă lume, ai sau nu ai ceva de spus, să spui. Să comentezi. O ieși ceva, măcar algoritmii computerului arată că te legi de unii și de alții, că ești activ. Non-corespondență cu vechiul teve.
5. Să faci cadouri periodic, arătîndu-ți mărinimia. Ați auzit de giveaway-uri? Daaa, deja e ceva comun, la ordinea zilei. Coespondență cu premii periodice la diverse emisiuni din vechiul teve.
6. Să-i faci tu pe alții, pe cei adunați sub comanda ta in să comenteze și să aibă reacție, nu să stea ca mortu-n în păpușoi. La sfîrșit de postare pui o întrebare-temă de gîndire. Corespondență cu Poșta redacției din vechiul teve.
7. Să postezi la anumite ore, nu la întîmplare, nu la inspirație, nu spontan. Mereu aceleași ore. Predictibilitate. Corespondență cu programul tv de odinioară, cînd emisiunile aveau oră de întrare fixă.

Hm, destule asemănări cu televiziunea profesionistă, care caută să-și vîndă marfa, adică producțiile tv, publicului larg. Dar noi sîntem oameni organizați în rețele de prieteni, doar nu funcționăm ca televiziuni comerciale. Poate avem comportament similar, dar atît.

Că doar oamenii au rămas oameni, persoanele din jurul nostru nu s-au transformat în portavoci ale diverselor interese, expun ce cred ele, ce poartă ele, ce folosesc ele. Nu mai găsim gînduri proprii, mesaje adevărate, priviri nefiltrate, nesponsorizate? Mințim și noi cu micile noastre televizorașe, ca bătrînul, greoiul, perfidul angrenaj de altoit adevăruri?

Nu, nu și nu.

Caută sub capac. Vei găsi un postac.

Vai, dar ce e rău în asta, e chiar fun și sincer totul, e un mod de viață. O să-mi spuneți: unii oameni comunică, așa sînt ei, fac daruri, au prieteni, rîd mereu, povestesc. Unii, da, nu toți. și nu le fac pe toate. Cu asta se ocupă întreprinderi specializate. Instituții. Televiziuni comerciale. De care știm că ne dirijează cum e partitura. Nu de drag de noi. Că au scop comercial. Dar cetățenii simpli, oamenii haioși, empatici, ce, nu pot rămîne sinceri și cuceri publicul?

Păi să luăm pe rînd îndrumările spre succes de mai sus. Poate doar ni se pare că bate la ușă aceeași minciună.

1. Conținut zilnic. Ai, n-ai chef, te forțezi, devine meserie, te profesionalizezi. Deci nu mai ești tu însuți, cu damblalele, mofturile tale, ești organizat și cu țintă clară, rece, calculat, că altfel ți se taie macaroana. Minți.
2. Veselie. O produci în fel și chip. Un om normal nu rîde și chefuiește toată ziua, o spun experții, ar fi un dezechilibru îngrijorător. Deci, te prefaci. Minți. Aaah, trebuie să fac poză, să nu uit, hai, rîdeți cu toții, a, nu e nimeni, fac un selfie și, chiar dacă figura-mi-e acră, mi-e șifonată, mi-e sobră, mesajul să fie de bine. Nu am cadrul? Ia să scot din arhiva de vacanță. Minți.
3. Poze cu cei influenți. Fie că-s cunoscuți, fie că nu, dar mai bine ar fi să aibă ceva urmăritori, contul lui de social media se interconectează cu al tău și mai agăți adepți. E un truc care te propulsează ca individ activ, dar îți confirmă popularitatea. Hai, forțează-te, verifică-i pe cei din jur cîți urmăritori au și folosește-te de mulțimea din jurul lor. Sau măcar să reacționeze. Să te posteze și ei pe tine, să fii acolo, în cărți. Daca nu au conturi de Facebook, Instagram, TikTok, nici nu discuți, oamenii nu există, nu pierzi timpul, nu te pozezi cu ei, că nu-i de nici un folos. Dacă are cont mare, arată-i că-l apreciezi. Minți.
4. Comentează la ceilalți. Așa ești sfătuit. Ți se și explică, chiar de către rețeaua cu pricina. Iar coachii desăvîrșesc, batîndu-te la cap, să nu uiți. Deci apreciază-i pe ceilalți, chiar dacă te calcă pe nervi, chiar dacă nu ești de acord, chiar dacă în viața ta nu ai vrea să ai de-a face cu respectivul. Vai, cum, gratulează-l, scrie ceva, dar atenție, nu o simplă reacție, nu doar un emoticon, nu ajută. Trebuie să fie un cîrnat mai mare de cuvinte. Să pară sincer. Fă-te că crezi. Minți.
5. Cadouri. Giveaway, celebrul. Adică ai sau obții un obiect mai cu valoare și-l dai. Ar fi mișto doar atît, am putea vorbi de sinceritate. Uite, domle, am chestia asta, nu-mi trebuie, o dau. Care scrie primul, să cîștige sau care-mi place, îl diferențiez eu cumva. Nu. Nu e de-ajuns. Vrei cadou, fă și tu ceva. Iubește-mă. Scrie-mi. Mai adu-ți prieteni, să mă placă și ei. Și ca să nu uiți data extragerii cîștigătorului, salvează postarea asta, share-uiește-o, adaug-o în toate formatele, pune-o bine, bag-o sub pernă, puneți-o în ramă, să se vadă că mă iubești. Mai multe comentarii, mai multe șanse de cîștig. Mai discutăm? Nu. Minți.
6. Comentarii, ovații. Trebuie stimulați, nu se lasă urmăritorii de capul lor. Povestești acolo, ceva, iar la final pui, ca profesorul, întrebarea recapitulativă. Așadar, eu așa fac. Tu cum procedezi? Tu ce folosești? Dar tu cum îți petreci viața? Ce te frămîntă? Mimezi grija de ceilalți. De fapt, le forțezi răspunsuri, ca să fie numărătoarea bogată. Odată întrebați, oamenii mai vorbăreți o să răspundă, deci bingo. Dar dacă ai 1000, 10000 de followeri? Chiar vrei să-ți răspundă cu lux de amănunte? Ai timp de aflat poveștile lor? Nu. Deci minți. Sau ai echipă care monitorizează tot, deci ești instituție, nu persoană nevinovată, spontană, sinceră.
7. Aceeași oră, zici? Păi, ăsta se numește serviciu. Trebuie să pontezi, e muncă,  nu e glumă, nu e cum ne vine nouă, nu încape spontaneitate și autenticitate. Muncă, deci salariu. Nu vine automat, îl cauți, prin variantele sus-amintite. Deci nu ești, cum te pretinzi, o persoană cu ritm normal de viață, care are de-a face și cu neprevăzutul. Minți.

Sînt studii care arată că rețelele de socializare sporesc conflictele între oameni, nervozitatea, starea proastă, anxietatea. Poate pentru că au promis sinceritate și o mimează doar? Vechiul teve măcar se străduia să distreze, să bucure, să emoționeze. Într-un mod profesionist, da, cu echipe care știau ce fac, era meserie, da, dar asta își propunea din capul locului. Era lucru știut. Or, ce-o să ne facem cu puzderia de profesioniști in telefoanele noastre care se vor strădui să pară autentici? Și cum vom fi noi înșine la rîndul nostru cu camera telefonului pironindu-ne implacabil, monitorizînd momentele de zi cu zi, pentru story-uri și alte zbînțuieli? Cum să stabilești dacă un simplu „Ce mai faci?” este sincer sau ți-este adresat pentru a arăta algoritmului activitate.

Faceți voi exercițiul ăsta, eu l-am trecut deja în revistă și-mi dă cu minus. Și cu semn de întrebare. Și cu aromă de minciună, emanată sfîrîind din toate telegadgeturile noastre scumpe, inteligente, cu folie de protecție și cuvertură de firmă.

Știe cineva dacă s-a inventat o folie de protecție pentru ce va urma?