Ce au ei și nu avem noi?

Curaj?

Oare ai au mai mult curaj de au plecat din țară? Că, na., îți cam trebuie o cutezanță, o încredere în tine să o iei de la capăt absolut de la zero, pe curat, cu alte unelte și alte orizonturi și alți oameni și alte obiceiuri și tot.

Inconștiență?

Că merg în necunoscut și se zbat să-și facă nume, să fie relevanți,  să fie mai răsăriți, ba chiar se străduiesc să nu se vadă pic de diferență între ei și nativii locului, nu le mai vorbesc copiilor românește, sînt exemplari, să juri că s-au născut acolo, integrați perfect și totuși se vede diferența, ai o zi mai tulbure, te prinde cu un accent la oboseală, pac, deodată știu că nu ești de-al lor, n-ai copilărit acolo, ești venetic. E o doză de inconștiență să crezi că poți birui așa ceva. Da, asta o fi.

Viziune?

Să fie ei vizionari și noi troglodiți, îmbîcsiți în sentimentalisme, sufocați de lozinci și orbi?  Opaci la schimbările în bine? Nepăsători la lege, ne amintim de ea doar cînd ceva e strigător la cer? Prea toleranți cu abuzurile?

Inflexibilitate?

Poate-s născuți mai rigizi, mai țepeni în gîndire și nu cunosc, nu acceptă maleabilitatea, dorința de adaptare care poate duca uneori la a te face una cu pămîntul. Că dacă pămîntul e punctul de referință, te duci la nivelulul lui, daca ai flexibilitate.  E posibil să se fi procopsit din naștere cu lipsa asta.

Stomacul sensibil?

Oare e o chestie fizică, pur și simplu o sensibilitate la mitocănie, limbaj de brută și nedreptate, să le facă greață așa ceva și să nu poată rezista literalmente în fața avalanșelor de grobianisme pe metru pătrat de care ne ciocnim în această țară? Poate ei au acest neajuns și de-aia s-au îndepărtat așa de tare, au preferat zone cu populație mai rece poate, dar amabilă, civilizată, cu ton liniștit al vocii, cu predictibilitatee în comportament, mai știi?

Mă gîndesc la românii noștri, prieteni, rude, cunoscuți care au părăsit România. M-am uitat diferit de-a lungul timpului la ei. Am zis întîi că prea au plecat ușor, că prea au strîmbat din nas la primul semn nelalocul lui, că prea s-au repezit în brațele altora, cuprinși de silă de propria obîrșie. Apoi i-am vizitat, am stat la ei, eram totuși prieteni buni, ne-am descoperit asemănările împreună, îi spuneam lungime de undă, mulțumiți că împărtășim aceleași idealuri care fac ca niște tineri să vibreze de bucurie și nerăbdare că vor transforma lumea în ceva mai bun. I-am văzut în noile lor case, am fost ghidată, introdusă noilor prieteni, făcuți cu greu, poate nu așa de bine lipiți pe personalitățile lor, dar oameni dragi lor în noua viață. Și am mai lăsat judecata pripită, am fost mai puțin radicală, am înțeles că se luptă din greu pentru un statut, că au multe regrete și doruri, de părinți și copilărie, că poate în unele privințe erau mai abili acasă, știind metehnele prin toți porii, din copilărie și-ar fi profitat altfel de asta, dar uite că ce pe ce au mizat e acolo, uite că regulile sînt clare și se respectă, ca să fie bine în societate, uite cum perspectiva e cea corectă, cei care muncesc au rezultate pe măsură, uite grupuri de pensionari care se bucură ca la adolescență, nu rămîn știrbi și incovoiați la mila vreunui samaritean aflat din întîmplare aproape.

Apoi am vrut și eu să plec, am fost în pielea lor pentru o lună, întărîtată, îndîrjită, fără sentimentalisme, gata să iau în piept crunta viată de expat. M-am înmuiat repede. De dor.

Iar acum simt altfel. Deodată am avut revelația, acum, în prag de alegeri, unele cu spectacol jalnic, cu o clasă politică execrabilă, fără scrupule, înșurubată în funcții pe bani și influență, nu pe merite, nu din calificări obținute în timp fiindcă au dovedit abilități deosebite. Nu. Și mă gîndeam că aș pleca. Dar eu nu am curaj, nu am stomac sensibil și nu îmi scuip plămînii cînd văd oameni dovediți tîlhari proțăpindu-se obraznic la hățuri, nu am inconștiența aia de a porni spre necunoscut, mereu rugînd pe cineva să mă ajute să înțeleg limba și procedurile. Eu sînt flexibilă, mă voi adapta unei societăți cu drogurile omorînd feroce tineri și tot ce prind în raza lor de acțiune, cu minciună ștearsă cu o ridicare de umeri și schimbarea subiectului, eu pare că mă adaptez  prin fentare, dar cînd nu am cum fenta și trebuie să merg la vot mă gîndesc la ei, românii care votează și pentru altă țară. Sigur, mîrșăvii sînt peste tot, sigur, corupția nu am inventat-o noi, sigur, mă las dusă de o iluzie, dar parcă altfel îi înțeleg pe acești oameni care au ales alte meleaguri și granițe.

Băi, și m-a lovit azi revelația. Mi-am dat seama. Că ei au văzut mai bine, mai clar, au organele, viscerele incompatibile cu impostura și reaua credință, cu prefăcătoria și mizeria, cu hoția și lipsa de scrupule. Poate că e doar o fază,  poate data viitoare am să cred altceva despre românii care au părăsit România pentru totdeauna. Pentru că este foarte greu, poate la fel de greu cum e pentru oamenii sensibili rămași în țară care nu au putut să se desprindă, să suporte josnicia. Doar că e altfel de greutate., pe care au preferat-o.  E una curată la ei. E una mîzgălită, unsuroasă și umilită la noi. E una cinstită, onestă, demnă la ei. De-aia îi admir.

NB Îmi rezerv dreptul de a-i scoate din cîmpul admirației mele pe expații de joasă speță, care folosesc lovituri sub centură și șiretlicuri model alba-neagra pentru a se întreține.