Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie: sa nu uiti de Eminescu

Macar de ziua lui. 15 ianuarie.

Somnoroase pasarele, mai am un singur dor. Spuneţi-mi ce-i dreptatea? Azi o vedem si nu e. Ai noştri tineri la Paris învaţă la gât cravata cum se leagă, nodul. Cei tari se îngrădiră cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi prin bunuri ce furară . Ş’aceste mărfuri fade, uşurele ce au uitat pân’ şi a noastră limbă, pretind a fi pe cerul ţării: stele. Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei. O convenţie e totul; ce-i azi drept mâine-i minciună. De-o fi una, de-o fi alta… ce e scris şi pentru noi, bucuroşi le-om duce toate. . . Cate oare le vor sparge vanturile,valurile? Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază, in noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază. Alte măşti, aceeaşi piesă, alte guri, aceeaşi gamă. Unde esti copilarie, cu padurea ta cu tot? Vrei viitorul a-l cunoaște, te întoarce spre trecut. Si daca ramuri bat in geam hai in codrul cu verdeata, und-izvoare pling in vale . În taina farmecelor sale e-un “nu ştiu ce” ş-un “nu ştiu cum”. Pieptul de dor, fruntea de ginduri ti-e plina, abia atingi covorul moale, matasea suna sub picior. De treci codrii de arama de departe vezi albind de la Nistru pin’ la Tissa lacul codrilor albastru, nuferi galbeni il incarca. Sara pe deal buciumul suna cu jale, turmele-l urc , e-o cale atit de lunga , ca mii de ani i-au trebuit luminii sa ne-ajunga. Fiind baiet paduri cutreieram , ma cunosteau vecinii toti, tu nu m-ai cunoscut fara ploaie fara vint cu crengile la pamint, sărac în ţară săracă!

– Stefane, Maria Ta, tu la Putna nu mai sta, vezi, rindunelele se duc. Cobori in jos, luceafar blind, alunecind pe-o raza, pe linga plopii fara sot, pe fruntea ta purtind coroana.

– Unde te duci?

– Cind o sa vii? De ce nu-mi vii?

– Tu esti Mircea? Ce mai faci, dragutule, ca de cind nu te-am vazut multa vreme au trecut..

– Nu, nu. Eu sint Eminescu. Mihai Eminescu.