Liceul Gheorghe Lazar, la 160 de ani
Mi-am amintit zilele astea, cu prilejul unui interviu, ce a insemnat Lazarul pentru mine.Liceul, adica. De l-am absolvit eu, adica. Gheorghe Lazar, Bucuresti. Puse cap la cap, numar pe degete libertatile pe care mi le-a oferit, descoperirile incapatanandu-se sa ramana incadrate intre cei patru pereti ai claselor. Oful meu cel mare este ca nu am avut acces la vreo trupa de muzica sau de teatru, sa ma manifest si eu in toata rockereala mea, sau poate exista si eu nu am stiut, lucru ciudat totusi. Nici excursii n-am facut, nici petreceri nu prea s-au dat in liceu, cel putin clasa mea era destul de sobra, stia doar de invatat, de invatat si mai ales de invatat. A trebuit sa ma descurc pe alte filiere cu taberele si excursiile si dorinta mea, in fasa, dar crescanda, de socializare si de manifestare a lumilor mele interioare.
Dar, lasand la o parte frustrarile, mi-am amintit ce este cu adevarat important, intalnirile cu pedagogii adevarati, care te cladesc, te influenteaza, transfera o parte din ei in tine. Ca de fapt ei sunt comorile pe care le cautam cu nesat. Ii asteptam sa ne vorbeasca de la egal la egal, ii imploram nespus sa ne valideze, ne suim pe muntele increderii pe care ne-o acorda si falfaim steagul maturizarii noastre cu frenezie. Nu toti profesorii sunt asa comori. Doar dependentii de educatie, doar cei care iubesc meseria si o fac cu abnegatie, iubind elevul. Asa era Eugen Noveanu, profesorul de rusa. Un mare pedagog. Nu-mi amintesc sa-i fi spus vreodata “tovarase profesor” desi eram elevi ai perioadei comuniste. El era “domnul profesor”. De o eleganta rara, ne invita in cabinetul de la etajul I, amenajat anume, ne vorbea respectuos, invaluit misterios de muzica in surdina, Grieg, Ceaikovski si Chopin erau prefaratii si noua ne deveneau familiari, ca peretii de pe care ne priveau complice Puskin, Tolstoi si Dostoievski. Povestile se tineau lant, aflam despre iubirea Natasei si a lui Evgheni Onegin, despre protipendada din Razboi si Pace, despre cautarile poetilor, despre Ermitaj si Sankt Petersburg, dar in schimb trebuia sa gasim in dictionarele de pe mese sensurile cuvintelor de la lectia curenta. Nu chiulea nimeni. Doar note de 9 si 10. Toata lumea stia sa scrie si sa citeasca in ruseste, sa faca si propozitii. Asta isi propusese cu noi. Sane descurcam intr-o limba complicata, melodioasa dar nu usoara. De drag, m-am dus la Olimpiada. La rusa, auzi tu. Am luat locul al doilea pe capitala, nu am mers pe tara, n-am fost asa convingatoare, dar cativa colegi de liceu si-au ascutit mai bine baionetele gandirii intr-o limba straina. De ce nu preda el chimie, fizica, sa fiu si eu mai rasarita la stiinte ale momentului, eh, m-am multumit si cu rusa, au fost clipe divine, de formare ca om. Cata blandete, cata rabdare, cata diplomatie. Doctor in pedagogie, Eugen Noveanu tinea si clubul de sah si de calculatoare al liceului. Se ingramadeau elevii la acele cercuri in care le erau stimulati neuronii. Pentru ca un dascal bun atrage elevii, nu-i respinge. Ii farmeca. Descopera privirea aceea flamanda, insetata de cunoastere, in micile fiinte pe cale de a se transforma. Are el o metoda numai de el stiuta, de invata si al mai incet si neatent din clasa.
Si initiativele lui, dincolo de materia predata, mi-au ramas in suflet. A propus sa plantam un nuc in curtea liceului, iar dupa ce absolvim sa venim sa vizitam, sa ne amintim si dupa ce el nu va mai fi. Am revenit dupa multi ani, dar vorbele lui nu le-am uitat niciodata. Exact cum si-a propus.
Zilele astea se fac 160 de ani de la fondarea liceului, si imi propun sa revad nucul din curte, sa pasesc pe urmele-mi de adolescenta si sa ma asigur ca nu am pierdut chiar totul pe drum. Dealtfel stiu cu certitudine ca dupa noi au venit elevi straluciti, care au prins din zbor fluturii libertatii, si-au manifestat mult mai devreme talentele si asta pentru ca au avut cel putin un profesor ca dl. Noveanu.