Colonizare placuta
Am o figura de romanca tipica, de aceea atrag ca un magnet romanii din strainatate care ma recunosc usor dupa trasaturile autohtone. Asta este concluzia mea, altfel nu se explica nebunia.
Cind merg la Londra atrag la tot pasul romani. Chiar din aeroport pornesc imprietenirea. La Luton mai demultisor ma intimpina mereu o fata care distribuia cartele O2 de telefon. Ardeleanca. Poveste tipica de expat.Mama plecata, a luat-o si pe ea. In cautare de noroc. Apoi. La restaurant, la hotel, tot asa. Priviri fixe, priviri furise si apoi intrebarea sovaielnica: “Where are you from, Romania?”, urmata dupa raspunsul meu “Nu, deloc” de o explozie de ris: ”Daaa!!!” Poze, povesti, schimb de mailuri. Ii vad pe strada, in autobuz, toti ne cocotam la etaj, ca e diferit de cum stim noi sau poate pentru ca avem posibilitatea sa ne uitam de sus la oameni. De fiecare data ma pironesc niste priviri si stiu ca-s romani. Si daca nu ma pironesc si-si fac de lucru stiu ca-s romani, ca-si dau coate si susotesc la ureche. Dar ca astazi nu mi s-a mai intimplat. Am zis ca Londra e o provincie ocupata de romani deodata. Intru sa caut un cadou- fata de la casa insista cu privirea usor mirata asupra mea: ”May I ask you a question?” “Be my guest”- zic amuzata. Deja stiu ce va urma: ”Are you from..” “…Romania vrei sa zici? Da.” Si da-I si amuza-te. Ies , fac doi pasi, o alta fata face sampling pe strada. “Hello, do you want to try?” “No, thanks”. “ But is very good, try it home. Take it” “Ok” zic, sa scap si pam-pam, cind imi inmineaza pliculetul de crema cu particule de aur- probabil chiar de la Rosia Montana- ramine statuie, cu ochii pironiti la mine, ca-ntr-un joc ciudat. Prea fardata nu-s, murdara e mai greu la Londra, cu Victoria Beckham seman, dar un pic spre deloc, fotomodel nu-mi iese, tot incerc si nimic. Stiu care e urmarea, asa ca merg pe scurtatura: Nu-mi spune ca si tu esti din Romania!” Ba da, o cheama Andra si hai sa facem o poza, hai dom’le, cum nu. Intru intr-un magazin pentru copii si acolo toate fetele imi urmaresc fiecare miscare. “Hello” “Hello”-zic, usor stresata de atita politeness ostentativ aratat. Ma gindesc ca am figura suspecta de infractor si caut sa inteleg ce parte anume a fetei, poate imbracamintea, ce anume le face circumspecte. Pina le aud susotind in romaneste. “Pfii, de ce mai ziceti fetelor “Hello” cind puteati sa trintiti un “Hai noroc” si scapam de stres.
In supermarketuri, in parfumerii, in baruri, in cluburi, in cofetarii, pe schele, in banci, in piete volante, peste tot dau de ei. Sint volubili, harnici, glumeti si vorbesc romaneste. Dar locuiesc la Londra.
