Designer în Vitrină are videouri, hai să le zicem podcast

Confesiune

Mie-mi plac invențiile. Visele zburdalnice, galopînde, domesticite de oameni, iar apoi explicate și materializate. O fi de la zodia Vărsătorului, cea cu doi pași în viitorul incert, nebulos dar atît de atrăgător, poate de la vărsările de flori de spirit îi vine numele. O fi de la comunismul primit în plin, cu cenușiul și lipsa lui de perspectivă, dar din care totuși nu lipseau inventivitatea și creativitatea, crescute haotic, dar mai cu sete și vioiciune, cum mucegaiul cotropește cu tupeu alimentele nesupravegheate, ca iarba preluînd conducerea asupra asfaltului, așa și vremurile acelea s-au putut împodobi cu soluții ingenioase, adaptate uimitor, parcă mai alert la metrul pătrat de imitație și lipsuri. Îmi place să fiu surprinsă prin frumos. Prin idei care parcă te trag de mînecă, se scurg pe cozorocul tău dar altcineva le-a cules și pus în pagină perfect. Și tu ai un ahaaaa. Îmi plac aha-urile. Și îmi plac oamenii care mi le aduc în viață. Am tresărit încă de mică la imaginația din jurul meu și m-am prins și eu în horă dacă m-au dus opincile.

Ai mei mă țineau ceva mai departe de artisticăraie, că intuiau ei că are un drum singuratic , frustrant și adeseori cu privațiuni. Părinți, de. Avuseseră și ei de-a face cu zone tangențiale și simțiseră amărăciunea fierberii creative într-o lume glacială,  nepermisivă. Dar ce te faci cu ața care te trage? Cum am sucit eu calea bătută de economist pentru cea  spinoasă de călător printre suflete, pasiuni și destine?  Cum de am căutat mai abitir cărarea imposibilă din pădurea imaginară spre Țara Creativității, în loc să pășesc sigur pe cea bătută din Țara lui Trebuie? N-au putut, dragii de ei să mă oprească. Și nici eu.

Motor! Acțiune!

Deci nu m-am dus la școala de arte. M-am dus la mate-fizică, să pricep schemele și logica și așezarea blocurilor în teritoriu și minunata construcție socialistă. Am priceput cît gîsca apa , dar aleanul a rămas. Am făcut o curbă periculoasă spre teatru intersectat cu televiziune, cinema, idee, Iar în pandemie, cînd totul părea să ducă de rîpă existența artiștilor, m-am alarmat, era ceva ce mai simțisem renegîndu-mi firea, nu am vrut ca și alții să pățească așa. Bruma de logică deprinsă m-a ajutat să pricep că e grav pentru oamenii creativi, pentru artiști în general, pentru designeri în special. Unii începuseră să împacheteze, alții se frămîntau învîrtind întrebările fără răspuns în social media. Ce urmează. Dacă mai e nevoie de ei. Cum să facă. Pe unde să scoată cămașa. Și eu am înțeles-o chiar la propriu. La ce mai e necesară cămașa într-o lume închisă-n case?

M-am încăpățînat să găsesc un răspuns. La noi. La noi e necesară cămașa de-o faci tu, designerule. Noi o plătim și o purtăm, și tu creezi în continuare. Și ai bani să cumperi și brînza de-o fac eu. Și tot așa. Ne ajutăm. Trăim decent.

Am zis să-i încurajăm. Să nu înghițim doar retorica oficială. Să facem ceva cît de puțin pentru noi, pentru creativitate și pentru frumusețea născută aici, cu idei de-aici, cu resurse tot așa, să observăm mai mult ce e imaginație adăpată din izvoarele noastre, mai mult sau mai puțin îngrijite.

Nu e propaganda de la politicieni, patriotism din vorbe, e simplă necesitate. Vizibilă cu ochiul liber. Practicată de mai-marile națiuni ale lumii. Cultivarea stării de bine cu mijloace la îndemînă. Să ne-nconjurăm de o plasă de siguranță, să știm că trăim frumos și sigur, noi cu noi. Paza asta bună alungă iluzoriu primejdia rea, în condițiile în care moara stricată a autorităților bate monedă pe potențialul național, dar în fapt gonește oamenii din țară, pe cei creativi îi descurajează și-i lasă în restriște, și de fapt insistă ca noi, cei rămași să ne descurcăm cu nimic, ca niște bieți pescari care prind cîțiva peștișori cu o plasă găurită, în timp ce învecinatele pescadoare uriașe vîntură tonele de pește și ne lasă prostiți. Asta se vrea, din păcate, ne-am obișnuit a fi batjocoriți, a ne uita umili la cei mai mari și avansați, a ridica din umeri și a tăia de pe listă frumusețile ce se pot realiza la noi, cu resursele de aici.

La noi

Nu e patriotism trîmbițat, e o stare de care avem nevoie, ca să fim un popor unic, cu personalitate și însușiri clare, asumate. Că dacă avem trăsături caucaziene, degeaba ne credem purtători de ochi oblici și ten galben. Nu se poate decît cu vopsea. Ăștia sîntem, cu ochii ăștia bovini, cu nas mărișor și niște linii mi degrabă pătrățoase dar agreabile care ne desenează silueta. Așa a fost dat. Astea sînt instrumentele noastre de sondat viața. Păi cum să ne credem înalți și falnici dacă nu sîntem? De unde sindromul Pinocchio la noi? Să recunoaștem că sîntem de lemn, mai mințim și ne mai lăcomim și poate ne va da viață mai bună zîna, poate chiar să fim o țară reală. Dacă ne negăm statura adevărată o să ne crească nasul, oare nu vedem? Riscăm să fim niște penibili. Imaturi.

Nu-mi iese din minte Vizita de Lucru la Uniconf Zalău, unde Andrei, managerul, povestea cum a cerut și a fost primit de strategi de business polonezi să vîndă în magazinele locale lenjerie de corp de mai bună calitate și mai ieftină ca a lor. Și polonezii de rînd, oamenii simpli, nu au cumpărat nimic, toți au întrebat de produse, dar s-au dezumflat că nu veneau din Polonia. Și NU au cumpărat. Le plăcea ce vedeau. Dar întrebau, să fie siguri, să nu se ducă după fentă. Oameni treji. Conștienți Și nu cumpărau, nu erau vrăjiți de prețul mic, modelul atrăgător nici că mai conta. Cum de nu se lăcomeau? Cum de nu se repezeau să ia cîte 10 bucăți, lăzi întregi mai ieftine, să dea lovitura vînzînd mai scump?

Nu e naționalism, că nu neg, nu împroșc cu noroi ce fac alți, ba din contră, îndemn să luăm exemplu de la campionii reușitei, ghidați după ideea să pună confratele în avantaj întîi. Banal. Cămașa înainte de haină. Bătrînii noștri ziceau asta, nu am inventat eu. E înțelepciune, e un gest firesc de întărire a oaselor națiunii tale, ca să poți exista. Asta fac polonezii. Și ce nație mîndră e Polonia. A trebuit să-și retragă marfa Andrei. Dar românilor tot nu le-a dat-o, că ei preferau ce era ieftin, chinezesc sau ce era brand cu logo-ul cît Casa Poporului. Dacă de produsele industriale, de masă, făcute în România, nu e nevoie, apăi cine mai are nevoie de designeri?

Lumina pe ce e local

Eu totuși mai cred că lumea va înțelege. Că ne va pica fisa. Așa că am creat condiții să stăm de vorbă. Un soi de emisiune. Ne întrebăm. Ne sfătuim. Să ne-ntîlnim cu cei care iubesc artiștii, creatorii. Am pornit chiar în pandemie, prin proiectul Designer în Vitrina YOKKO, primele interviuri le-am făcut atunci cînd nu era voie să ne întîlnim la evenimente, ci doar mediat online, Podcast îi zice acum, nu știu de ce, oricărei întîlniri transmise prin streaming live sau prin urzeala social media. Asta e o enigmă pe care sper să o descifrez cîndva, într-o pauză de masă.

Și am demarat podcastul. Inițial, doar audio, cum zice la cartea de bază. I-am întrebat ce cred pe Doina Levintza, Alex Gâlmeanu, Marian Pălie, Lucian Broscățean, Vlad Țenu, Oana Păunescu. Apoi și video, fiindcă minunatul coechipier Marius Tudose este The Technicman și am comutat pe video, cum zice la cartea televiziunii. Am realizat că e grav că mulți oameni creativi închid atelierele și se apucă de activități terestre, de compromis, fără pasiune. O fi? N-o fi? Să-i întreb. Să-i număr, să văd cîți au rămas. E felul meu de a striga.

Cred că fără a avea mereu la start  ce se naște în jurul tău nu se poate să exiști plenar, te volatilizezi. dacă nu ai de ce să te ții cînd te ia amețeala. Asta e și credința celuilalt proiect al meu, Vizită de Lucru, dedicat antreprenorilor locali români.

Și cred că unii oameni deja au înțeles că e sănătate pură să mănînci din curtea bunicii, a bunicilor prietenilor tăi, daca nu-i mai ai pe ai tăi, e chiar inteligență și strategie dacă vreți, să încurajezi și să accesezi afacerile din imediata vecinătate, atunci cînd sînt corecte. E minunat să fii la curent cu ce este afară, să fii mereu informat, să îți apropii, da, dar e și mai grozav să ai o listă de priorități atunci cînd e vorba de a te dezvolta natural și în măsura posibilităților, cu resurse din proximitate. Și prioritari să fie ai tăi. Poate fi un pic forțat, dar trebuie. La fel și cu zona atît de delicată și sensibilă a sufletului, a țesăturii ce-l înconjoară mereu. Așa cred. Că punînd lumina pe oamenii creativității și frumuseții locale, avem o șansă în plus să fim unici și înrădăcinați.

Lumina pe creativitate

E o linie fină între Vizită de Lucru și Designer în Vitrină. E ca între existență și cîntec. Ce alegeți? Eu nu pot să aleg. Le vreau pe amîndouă.

Nici că mă mai interesează ce se face, ce și pe cine susțin autoritățile, am decis să nu mă mai iau de gît cu ceva mult mai mare decît mine, eu vreau doar să fac ce-mi place. Și să mă pun în slujba a ce și cine-mi place. Și-mi place să-i văd pe cei cu mintea în nori, creativi, doldora de idei, pasionați și talentați și cîntători și încîntători de suflet, pe cei care slujesc domeniul acesta care pare frivol și nefolositor, să-i pun în lumină, să le dau ocazia să-și scuture aripile și să le încurajez zborul. Îmi plac designerii români și artiștii care caută încontinuu ceva-ul acela care aduce emoție. Care nu au cum să se apuce de imobiliare doar pentru că merge mai bine domeniul. Poate mai sînt și alții care vibrează la așa ceva, care vor splendoare și vioiciune și joc în viață, și mai mult decît atît, vor să fie firesc și colorat și mai ales posibil traiul în acest spațiu în care ne-am născut. Aceștia se vor uita la discuțiile noastre, vor răsfoi imaginile și gîndurile de pe site-ul Designer în Vitrină. Pe ei mă bazez. Chiar și dacă sîntem trei cu toții. Că doi sîntem deja. Marius Tudose și cu mine.

Chiar cred că e o legătură nevăzută, uneori nebănuită între sufletele noastre, trimise aici de Dirijorul Suprem să se acordeze cu locurile acestea încrețite de munți și brăzdate de rîuri și păduri și deltă și chei. Apropo, cred sincer că unica cheie de a ne păstra sănătoși și mintoși și zîmbitori ca nație este să ne uităm unii la alții și să ne acceptăm, perfectibili, nu perfecți, locul nostru, cei creativi să-i liniștească pe cei pragmatici, iar cei pragmatici să-i susțină pe cei cu ideile în vîntul care i-a adus fix aici, în România.

Podcastul Designer în Vitrină

Urmăriți pe Spotify și pe You Tube podcastul Designer în Vitrină, doar dacă sînteți convinși că e un demers util, dați și altora dacă sînteți siguri că e necesar, abonați-vă dacă vreți să fim mai apropiați cei care admirăm frumosul ivit la noi și credem că e bine să susținem întîi creativitatea noastră.

Alături de mine va fi , ca invitată permanentă, de cîte ori va putea veni de la Iași, Cristina Anti, redactor-șef al Revistei Fashion Premium Magazine, revista care susține artiștii români cu încăpățînare.

 

 

Și ca să fie ca la televiziune, în condiții decente de a privi și auzi, avem de partea noastră un stîlp al societății. compania Farmec, de care știți, așa că nu mai adaug nimic. Că nu ar avea farmec.

 

 

Trebuie să ne luminăm. Altfel, vom fi doar niște venetici veșnic nemulțumiți de existența tapetată cu idei de import, înghițind lacom, nefiresc, arta pe care admirabilii și notabilii altor meridiane au creat-o în tihnă, cadență proprie, adevăr..

Altfel, vom fi o doar o populație fără  substanță, personalitate, haz și fără nici un Dumnezeu.