Gura – casca surprize o sa primeasca
Am crezut multa vreme ca daca decretez ca-mi place o anumita mincare si o cer in restaurant voi primi exact ceea ce ma astept. Voi fi ferita de neplacerea de a primi in farfurie inventii gastronomice, incercari impleticite de a dovedi maiestrie, experimente confuze ale unor prea laudati bucatari. S-a dovedint ca rationamentul e gresit. Prin urmare am patit-o, iar acum stiu ca trebuie sa nuantez. De-acum voi cere “Spaghetti Roma” cu precizarea ca trebuie sa fie spaghetti fierte, amestecate cu un sos alb din smintina, ceapa, sare, piper, poate un pic de rozmarin si usturoi, ou, unt, depinde . Nu de alta, dar intr-o calatorie “Cu papucii prin desert” prin Africa, ajunsa la un fel de hotel senegalez cu o terasa impresionanta si ospatar vorbind frangleza, am cerut relaxata o portie de “Spaghetti Roma”, aflate pe meniu la un loc cu toate celelalte abracadabrante mincaruri traditionale. Veneam dupa o lunga perioada de intilniri cu bucataria africana care mai de care mai nereusite, e drept ca si eu sint din categoria care nu savureaza deliciile gastronomice locale, ci ramine la valorile cunoscute in domeniu, daca se poate cu referinte in copilarie, cu atit mai bine. Facusem slalom cu brio printre portii de serpi cu verdeata, sosuri din ierburi dubioase de pe marginea oceanului, cruste oparite de carabusi, asa ca, descoperind pe meniu formula binecunoscuta, pe care o cunosteam atit de bine din Pizza Hut-ul bucurestean, linistea m-a invadat si am dat friu liber comenzii relaxate “Sil vu ple ‘Spaghetti Roma’ pur moa” fara sa clipesc. S-a dovedit ca era mai bine sa clipesc totusi si sa las siguranta aceasta nedublata de instinctul de autoconservare pe seama elevilor de liceu inainte sa dea bacul. Mi s-a adus o farfurie cu paste lungi, e drept, semanind cu niste spaghetti, dar zugravite in culori rosiatice. Nici un muschi de pe fata nu mi s-a clintit, necum certitudinea. Aveam sa ma desfat cu o portie buna, cunoscuta, care urma sa ma invaluie ca plapumioara preferata in buna senzatie a placerii. Nu-i nimic suspect, roseata vine probabil de la vreun ketchup suplimentar imi zic si pornesc sa redescopar bucuria gustului de acasa. Explorez. Mestec, inghit, iar tricotez, iar inghit. Siguranta si increderea aveau ma paraseasca inexplicabil, ca doua prietene superficiale, ca aliatii politici dupa ce ai pierdut alegerile. Nu regaseam gustul meu favorit. Nici macar ceva apropiat. Nu desopeream nimic din ce cunosteam. Parca nici spaghetele nu mai erau facute din faina si apa. Ci din ceva straniu, casante ca niciodata, cu gust vag intepator si amarui totodata. Intrigata, chem chelnerul si-l descos, cu ingrijorarea nascuta prea tirziu ca s-ar putea sa-mi fi adus altceva. “Cheschil ia isi?” ma reped eu in el, fluturindu-mi franceza coanei Chirita, ajutata si de furculisionul agitat in aer, fireste. Omul: “Larfiume”. Incilcita in enigma il boscorodesc pe individ ca habar n-are franceza si intreb in jur “Ce zice mai, asta?”, iar ceilalti, calmi, imi traduc: “Larve afumate”. Am capatat brusc o culoare verzuie – stiu din instantaneul care mi s-a facut indata, am multumit frumos si am terminat civilizat ce mestecam. Am trecut mai apoi prin toate culorile curcubeului, m-am oprit la una neutra, alb, am incasat glumele comesenilor, am urzit o mie de planuri de aparare a cetatii pe viitor, dupa care m-am ridicat demna spre a admira peisajul dincolo de o usa pe care era desenata o fetita zimbitoare, cu ochii din larve afumate si membrele din spaghete. Desen neinspirat care mi-a taiat pofta de mincare.
