Transilvania Inseamna Film Fain (pe scurt, TIFF)

Am vizitat mult Clujul in perioada desfasurarii TIFF, de la inceputuri pana azi. Are 18 editii si eu deja nu mai deosebesc cele doua concepte. Cand zic Cluj zic TIFF si invers. Cred ca multi patesc asta. Chiar in afara zilelor de festival ma astept sa-mi rasara regizori, actori, producatori de film in fata ochilor prin Piata Unirii, ma uit sa recunosc jurnalisti, caut sa ma zgaiesc la afisele filmelor si sa descopar expozitii interesante, iar seara nu am astampar daca nu dau de vreo petrecere, la care ma atasez imediat, spre surpriza uneori neplacuta a grupurilor care sarbatoresc cu totul altceva.

Am fost si anul acesta, hotarata sa nu ma mai reped haotic in toate filmele, nici chiar daca mi se recomanda, fiindca nu e omeneste posibil sa vezi 5 filme pe zi si sa participi si la petreceri seara si la conferinte de presa dimineata. Nu mai mananci, adormi la filme, te ciocnesti de  Alain Delon si il intrebi cat e ceasul pe romaneste si te enervezi ca nu iti raspunde, se intampla multe aiureli daca nu-ti faci un plan. Asa ca am descins in Zilele Filmului Romanesc, cu tinta care e clara chiar din denumirea ultimei perioade de festival, sa vad filme romanesti.

Si am vazut intai un film mexican, de la care am iesit. Am vrut eu sa fac o exceptie, dar nu a fost chiar cea mai buna decizie. Nu eram inca pregatita sa vad tutoriale de administrat felurite droguri la moda. Cam despre asta era filmul si i-am lasat pe ceilalti sa descopere artisticaraia, eu am hotarat sa tin de gandul initial. Filme romanesti. Asa ca am subliniat pe program “Povestea unui pierde vara”, filmul lui Paul Negoescu, cel care daduse lovitura cu “Doua Lozuri” peste an. Zis si vazut. Cu Alexandru Papadopol, un prof de mate profund incurcat in ecuatia propriei vieti amoroase am calatorit prinre-un Bucuresti frumos, cu oameni care-si pun pprobleme pe langa exercitiile de pe tabla, cu prieteni sfatuitori, cu o bere la Ciresica si porumbei cazati clandestin in vecinatate. Un film deconectant, simpatic, in care regasesti mentalitati dar vrei sa le si contrazici. Un film in care iti vine sa te implici. Vrei sa fii si tu in cercul de prieteni ai profului de mate, sa calculezi umanul din acest cerc. Probabil asa a simtit multa lume, de-aia ploaia e intrebari de la final. L-am imbratisat si eu pe Papi  (porecla lui Papadopol) in fata cinematografului Florin Piersic si el a incercat o comparatie cu “Doua Lozuri”, crezand ca am venit sa vad seria a II a a succesului de public anterior. Eram departe de asa ceva, eu uitasem cu desavarsire ca tot Paul Negoescu este autorul, stiam doar ca facuse “O luna in Thailanda” pe care-l vazusem acum vreo 2 ani, banuiam ca e inca la debut dat fiind aparitia sa anorexica de student, dar m-a contrazis toata lumea si m-a pus la punct cu filmografia omului, care e deja consacrat. L-am felicitat deci pe Papi cu teama ca o sa ma scoata la tabla sa ma intrebe formula volumului conului sau o sa ma infunde in trigonometrie, asa ca am divagat cat am putut si in toiul felicitarilor am spalat putina. Asta mi se pare ceva maiastru, sa reusesti sa faci un prieten de o viata sa creada ca esti altcineva, cine vrei tu, in acest caz un prof de mate. Si aplaud treaba asta la Papi.

Printre discutii la tot pasul si o Varzarie, am poposit la expozitia Ingmar Bergman de la Muzeul de Arta. O incursiune foarte frumoasa in lumea cineastului, cu poze si secvente iconice din filmele sale, dar si in lumea hainei de inspiratie suedeza, gandita de studentii facultatii de Design vestimentar coordonati de Lucian Broscatean, talentatul designer-prof clujean. Normal ca mi-am facut selfiuri si Insta-story-uri si bumerange si de toate, ca era ultra ofertanta ambianta. Am facut socoteli si analize ad-hoc si am ajuns la concluzia ca Ingmar a fost si el roman, ceva inginer la baza, pe nume Marian, dar odata ajuns in Suedia si-a retezat cartea de vizita si si-a facut un alt nume. Sper sa se mai faca sapaturi si sa se demonstreze acest fapt deloc de neglijat. Avem si noi un ditamai regizorul si uite ca defileaza altii cu el.

Bine, noi talente mai avem. Am vazut si filmul premiat-controversat al Adinei Pintilie “Touch me not (Nu ma atinge-ma)” si am constatat surprinsa ca e  o combinatie eseu-documentar, nu film de fictiune cum crezusem. Avem de-a face cu personaje reale, teribil de reale si de lipsite de aparare, cu alte setari si moduri de functionare, iesite din comun, conducand la felurite stigmate date de o societate grabita, impasibila, insensibila, rece. In ciuda faptului ca se vehiculeaza in acest film dezinhibitia ca autoanaliza cu goliciunea trupeasca – aliat, pe mine m-a imbracat excesiv caldura din sala, asa ca am ratat profunzimea acestei pledoarii pentru atentie si intelegere. Am vazut o schema inedita de autoreflexie, niste destine incredibile, culese din realitate si per ansamblu un film care nu pare deloc romanesc. Asa ca am iesit de la aacest film premiat scarpinandu-ma in cap, ceea ce in traducere libera  inseamna ca inca ma gandesc daca e de la mine sau de la ei.

Echipa Touch me not

Am fost si la intalnirea cu Fanny Ardant, invitata de onoare a TIFF, care a raspuns impecabil intrebarilor jurnalistilor, a stat chiar si la niste selfie-uri si a refuzat interviuri in favoarea Andreei Esca, lasand frustrarile sa se imprastie odata cu picaturile de ploaie. Fiindca ploua copios.

Dar m-a emotionat mai mult sa stau in preajma Anei Szeles, premiata pentru activitate bogata si semnificativa ca actrita. O persoana calda, joviala, mereu cu ochii pe fiul ei Dani Piersic pentru a se asigura ca e totul in regula, vesela la intalniri cu fete cunoscute sau nu, de o modestie covarsitoare.

Ma dau mare intre Ana Szeles si Irina Gardescu

Am trecut si prin Room, unde avea loc un performance de creatie vestimentara si bijuterie contemporana a artistilor clujeni, m-am minunat de creativitatea Andrei Handaric si a  Georgianei Ciiceo de la Monom si am mai tras un bilet la un film romanesc, “Un pas in urma serafimilor”, al lui Daniel Sandu. Auzisem multe despre el, tocmai luase toate premiile la Gopo Festival, imi creasem chiar o impresie pe nevazute. Dar la Cluj, in seara in care am fost un pas in urma ploii, mi-am dat iar seama ca nu poti spune prea multe din povestile altora despre un film. Experienta vizionarii trebuie sa fie a ta. Fiecare avem un mod individual de a judeca,  setul propriu de valori, limite personale unicat. Am iesit foarte placut surprinsa, mai ales ca nu stiam nici regizor, nici actori – cu exceptia lui Vlad Ivanov si Lucian Pavel.  Era total diferit de ce crezusem. Nu infiera nimic, nu “dadea in biserica”, ci in unele metehne ale oamenilor insetati de putere, care-si impun propriul joc intru manipulare si persuasiune, ei pot exista in orice fel de structuri institutionale. O poveste traita de insusi autorul filmului, ajustata pentru mainstream. O poveste valabila oriunde, in sanul oricarei biserici, partid politic sau gradinita. Iesi pe ganduri, fiindca astfel de povesti sunt reale, astfel de oameni pot perverti valori si frange inceputuri curate ale altor oameni. Prin urmare am dat verdictul; film din categoria “de vazut”.

E evident ca nu poti vedea film dupa film, trebuie sa-ti tragi sufletul, sa te reintalnesti cu oameni dragi sau sa cunosti mereu altii posibili prieteni cu care sa redescoperi Clujul, sa mananci, sa te dai cu bicicleta. Ei bine, eu am un obicei de nemodificat. Petrec timp de calitate cu bunul meu prieten-fratior mai mic, Cornel Crisan, blogger si jurnalist de fashion, iar anul asta formula noastra s-a largit, cu Mirela Grindean, o artista minunata, creatoarea brandului de pijamale Nani. O sa mai auziti de ei, sunt convinsa. Deci iata cu cine am vazut eu filme la Cluj, cu cine am mancat floricele si am comentat.

Corondan, Crisan, Grindean

Acum…facand eu asa, o retrospectiva si adaugand si “Charleston” al lui Andrei Cretulescu, as conchide, cu bruma mea de intelegere a fenomenului cinematografic, generalizand despre filmele romanesti din TIFF 2018, chiar daca nu se face sa analizam la modul general. (Vorba aia, cand am facut eu ce se face?)

1. Avem filme onorabile
2. Avem actori buni
3. N-avem roluri care sa rupa carnea de pe actori, sa-i transforme,  in general se joaca pe ei insisi si asta, oricat m-ati contrazice, e mai simplu, nu facil, doar mai simplu, iar actorii nu vor sa le fie simplu
4. Sunetul e ceva mai bun, ori am fost eu la cinema dimineata, proaspat ferchezuita
5. Scenariile nu prea includ actiune, chit ca la tacanitul clachetei se insista pe “Motor! Actiune!”
6. Toate filmele sunt putin cam lungi, posibil ca sa pierdem jurnalele de stiri
7. Exista TIFF si are 18 ani. E un festival major. Multi ani de film bun si de TIFF!