Zile perfecte
Cum o fi să trăiești zile perfecte? Pă, cam ca atunci cînd mergi la un film, propunerea Japoniei la Oscaruri, primești din ecran multe înțelesuri și mesaje simple, iar la final ți se dă în grijă o plantă fragilă pe care s-o uzi zilnic, să aibă și ea zile perfecte.
Mai țineți minte reclama aceea cu porția de liniște oferită de cutare brand? În ea erau conținute cîteva zeci de secunde încremenite, pe care se presupunea că nu le mai găsim în nebunia, viteza, haosul zilnic pe care le trăim. Pasămite ei nu ne agresau cu joc de roluri, cu scenarii și efecte, cu muzica datâ tare, sloganuri dibace, strălucire forțată doar să cumperi, ei doar semnau la final. A avut impact. Și pentru că era o îndrăzneală să umpli un gol cu nimic, și pentru că era un adevăr pe care-l resimțeam cu toții.
La asta m-am gîndit după ce am văzut filmul Zile perfecte, la invitația Bad Unicorn. Ni s-a istorisit o poveste desfășurată meticulos, care apasă pe punctele noastre nevralgice. Ni s-a dat acest timp să ne oglindim, odată cu derularea ei. Film japonez cu accente vest-europene, trailer aici , jucat delicat de Koji Yakusho întruchipînd un personaj la jumătatea vieții, calm, un profesionist perfect organizat, cu opriri precise și mici tabieturi, stîrnit subtil de provocări zilnice. Filmul e dirijat atent de regizorul german Wim Wenders, care pune în lumină existența de zi cu zi a omului obișnuit, tocmai pentru a ne invita la a vedea mai clar, în ciuda umbrelor care se joacă încontinuu cu noi, acoperind intenții și stimulînd imaginația consumatorilor de cinema. Wim Wenders, mare iubitor al culturii japoneze, ne propune să respirăm un pic. Chiar în vecinătatea toaletelor, în Japonia se poate, ba chiar mulți recomandă filmul arhitecților și celor care lucrează în amenajări și dezvoltări urbane.
Ne-a dat pauză de reflecție. Nimeni nu a suflat în sală, deși nu e un blockbuster.
Dacă te aștepți să vezi artificii tehnice, întorsături de situație, vorbe în stihuri, suspans și cascadorii, ei bine, n-ai să fii mulțumit. Nici vorbă de așa ceva în acest film. Aici se chestionează zilele perfecte. Ce le face așa? Cînd îți dai seama că sînt așa? Și, dacă la început te foiești în așteptarea a ceva care să te dea cu capul de pereți, îți ții răsuflarea anticipînd o bubuitură sau o lovitură din senin, ca să lanseze filmul, că așa scrie la cartea-de-captivat-publicul, treptat, urmărind viața simplă a unui om simplu, o pace neașteptată pune stăpînire pe tine, nu știi ce e, începi să înțelegi sau poate ești anesteziat, nu-ți dai seama prea bine, ceva te încurcă și ceva îți place, te liniștești și devii geamănul protagonistului, continui să îl urmezi cu religiozitate în slujba lui măruntă, datoria lui de onoare care devine un soi de leitmotiv, sensul său în viața de om al societății. Spre final, omul de pe ecran te transformă în umbra sa. Devii un adevărat protagonist, mai ales că umbrele joacă un rol extrem de important în plastica filmului.
Am fost foarte atentă dacă oamenii hiperactivi ai zilelor noastre, aflați în sala Cinema City din AFI Cotroceni Mall vor sta pînă la capătul acestui film aparent banal despre un lucrător oarecare din Tokio, care își face datoria de angajat al Tokio Toilet, disciplinat, cu seriozitate, onestitate, chiar plăcere, împletind timpul rămas cu bucuriile sale zilnice, opriri la masă, contemplare, fotografie în parc.
Repetitivitatea lor nu-l deranjează, nu-l plictisește, nu-l jenează și de aici pornind, regizorul Wim Wenders ne propune introspecția, ne invită la autoanaliză. Altfel ești doar privitorul unui evantai de zile trăite de un om mulțumit cu ce este și are. Deși ar putea fi descris ca sociopat, omul nostru este mai degrabă un filozof al minimalismului reținut, un gînditor care ține concluziile pentru el, chiar cînd e provocat de apariții neașteptate în peisaj și în propria conștiință. El evadează zilnic în imaginar, jocul umbrelor revine, mai bogat cu fiecare nou clișeu din colecția sa de întîlniri cu soarele printre pomi. Cîți oameni or fi așa pe lume? Cîți n-or fi trăit într-o fericită obscuritate, mulțumiți de micul lor univers, îmbogățit fără să arate cu tot dinadinsul?
Oamenii din sala de cinema au stat pînă la capăt. Și am respirat toți în același ritm și am rîs și am visat la zile perfecte, privind Zile Perfecte.
Sînt filme care trebuie transcrise, care îți înnoadă logica și îți schimbă percepții. Sînt altele care îți subliniază credințele, dar o fac în mod memorabil, îți însușești.un comportament propus, o replică-cheie. În Zile perfecte degeaba căutăm texte de memorat, vorbe meșteșugite, degeaba venim cu carnețelul să ne notăm citate, trucuri, scheme, ce e de reținut e lumina care se vede răspicat, iar restul e de căutat în fiecare. Notați asta: “data viitoare e data viitoare, acum e acum” și mergeți liniștiți la film fără carnețel. Vă veți pune întrebări, veți descoperi lumi, veți vedea mai mult decît se vede, veți (re)asculta piese emblematice cu foșnet de casete audio, veți reconsidera părerile automate despre generația nouă, despre generația veche. Veți constata că nu există decît momentul numit Acum.
Carpe Diem, zicea romanul. Acum e acum, zice și eroul nostru forțat să se explice cumva.
Pentru voi ce înseamnă zile perfecte?
M-au întrebat și pe mine, la intrarea în sala de proiecție ce mă face fericită zi de zi. E o întrebare simplă și totuși atît de grea. Mi-e tot mai clar că lucrurile simple, mărunte, reuniuni cu familia și prietenii, întîlniri cu copii, să ajut ici-colo, să merg la teatru, film, să rîd, să citesc, să ma joc, toate mă bucură, de fapt cam aceleași lucruri ne încarcă pe toți. Chiar și așa-zisele fleacuri. Dar nu recunoaștem, credem că trebuie să năzuim la mult mai mult. Sau măcar să declarăm depășire de producție la hectar, să vadă lumea, să zică lumea, să ne admire lumea.. Noi, românii, ne punem mult baza pe ce spune lumea, avem țeluri uriașe, vrem doctorate, vorbit în public, leadership, dat tunuri, inventat apa caldă, altfel ziua nu e perfectă. De aici veșnica noastră nemulțumire proverbială. Noi răspundem generic sănătate, familia liniștită, asta înseamnă o zi perfectă. Dar de ce luăm pumnul de medicamente și alergăm după bani să aibă familia și tot nu sîntem mulțumiți? De astea de ce nu spunem? Știm că ne auto-păcălim. Zilele perfecte trebuie să fie ceva mai mult.
După ce vezi filmul, realizezi că noi, toți oamenii, semănăm. Da. Un român poate semăna cu un japonez. Nu e deloc de mirare. Putem să trăim zile perfecte. E de-ajuns să zîmbești. Să fii mulțumit clipă de clipă cu ce ai. Să faci cît se poate de bine ce faci, contribuția ta pentru ceilalți. Cu mulțumire și recunoștință. Am întîlnit astfel de oameni în Vizitele mele de Lucru printre cei care muncesc cu drag în România.. Care nu disimulează, ci chiar sînt cu totul acolo, joviali mereu. Chiar și dacă servesc la ghișeu la eliberarea permiselor de conducere. Chiar dacă mătură strada. Chiar dacă au răspunderea guvernului sau a fermei de vaci. Chiar dacă trebuie să alcătuiască alt dosar pentru e-factura. Zîmbetul e indicatorul-cheie. Nici nu e necesar să se vadă, el se simte. Nu e el degeaba dat să lumineze fața omului.
Filmul Zile perfecte, distribuit în România de Bad Unicorn, este acel respiro de care ai nevoie ca să vezi mai bine. Ca să te vezi mai bine.
