Hara are Concert Extraordinar de Craciun

Adica “Marlin, Darlin – Poveste de iarna”, atipic spusa

Hara e o trupa care stie sa se joace. Asta mi-a placut la ei mai presus de ceea ce cinta, desi nici asta nu e de neglijat. Dar de cite ori ne-am intersectat datorita cintecului lor – cu priza la public dupa cit se vede din longevitatea lor pe scena romaneasca destul de opaca la ceea ce propun trupele de dincolo de Carpati, am fost foarte incintata sa descopar niste oameni -in frunte cu Flavius, solistul trupei-carora le place sa rida, sa inventeze, sa ofere o stare de bine celorlalti. O demonstreaza videoclipurile, concertele dar si cautarile lor. E drept ca a trecut ceva timp de la momentele de intersectie dintre noi, filmate, recunoscute si stampilate ca fiind “emisiuni tv”, dar si dupa acel timp spiritul a ramas acelasi. Cind ne vedem ne amuzam, avem chef de descoperiri creative si vrem sa facem un grup de oameni -numiti generic “public”- mai fericit.

Veti putea vedea ca am dreptate daca veti fi printre jucausii invitati la Povestea de iarna a trupei Hara, un concert aniversar, pe 12 decembrie, la Patria Cinema.
Daca nu veti ajunge, va povestesc tot eu, ca am de gind sa le fiu alaturi joi, 12 decembrie 2013 la Cinema Patria din Bucuresti si-mi place sa adun marturii.

Deocamdata va sicanez cu “Shikana”, piesa care imi place, pentru ca ma amuza cel mai mult in momentul asta.

Continue Reading

Drumurile noastre-s “Routes”

O piesa scurta si dinamica despre povestea emigrantului in UK, despre oamenii, problemele cu care vine el in contact. “Routes”. M-a invitat Anamaria Marinca intr-o simbata dupa-amiaza. Teatrul Royal Court din Londra, Jerwood Theatre Upstairs. Ultima saptamina cind se juca, deci am avut noroc s-o prind. Imi place stilul Anamariei, felul ei direct si sincer de a juca, adevarul sufletului mare pe care-l pune in lucrul pe scena. O mai vazusem acum un timp in Psycho, la Young Vic, intr-un recital de o ora si jumatate, cind a realizat un transfer de emotie coplesitoare inca din primul sfert de ora.

Ma bucur sa descopar romanii fixati pe ramurile culturii internationale fara teama de a privi in sus. Senzatia asta, asemanatoare cu cea in care vezi evoluind sportivii la campionatele mondiale si-ti dau lacrimile de parca iti vezi fratele concurind apare pe orice meridian, la orice natie, sint convinsa. Stiu ca a fost si subiectivism national, ca adaugam un strat de emotie in plus la fiecare aparitie a “fetei noastre”, dar mi-am pastrat totusi obiectivitatea, adica am fost un spectator multumit ca am vazut un spectacol bine jucat, cu chef jucat, cu prospetime jucat de o mina de actori africani plus anglo-romani formidabili. E drept ca detasarea n-a fost atit de mare incit sa fac si eu o poza ca tot chinezu’ la sfirsit. Imi scapase aparatul, deh. Are si el rutele lui.

Continue Reading

Uniti (cu Fundatia Ratiu) salvam Rosia Montana

Un alt film, aceeasi problema

Fabian Haub este numele uni regizor de documentar legat de Rosia Montana, difuzat la Fundatia Ratiu, la Londra. Un regizor care se apropie si el de problema asta spinoasa pentru unii, plictisitoare pentru altii. A filmat el stind acolo si vara si iarna ramasitele dintr-o locaitate si ramasitele de oameni. Filmul lui dezvaluie pe rind pe cei care s-au lasat sedusi de o viata sedentara oferita de o companie hulpava , acoperita de mii de straturi si valuri aiuritoare, care, cum deja se stie, investeste in zona, a filmat si oamenii care nu vor sa lase uitarii istoria familiei lor, felul de a trai al stramosilor, locurile muncite si sfintite de ei.

Regizorul s-a dorit impartial, sau poate nu, nu-mi dau seama. Secventele din vietile lor simple dar clare, legatura cu pamintul si natura, vacute, papagali, fotografii de altadata, guri stirbe accentuind raspicat, batrinete si tinerete, tandrete. E atit de emotionanta hotarirea celor care nu vor sa-si lase casele decit odata cu viata pentru altele mai scumpe, mai modern dotate dar fara amintiri, atit de sfisietoarea apropierea de trecut, atit de evidenta indoctrinarea celorlalti si atit de grasa musca pe caciula lor, incit judeci cu sufletul oamenii acestui film. Ii intelegi si pe cei stramutati, care au mereu o lacrima in frunte pentru legatura lor ancestrala taiata crud de un calau venit de nicaieri. Ii intelegi cum ii intelegi pe cei ce pleaca in strainatate la munca si-si lasa familia, dar nu le dai dreptate. Cind intervin banii e ceva necurat. Cind decizia o iei datorita banilor, neglijindu-ti sufletul, niste ochi te privesc incintati. Nu ai lui Dumnezeu.

Continue Reading

Comentariul de “a doua zi”

A trebuit sa ajung la Londra sa vad si eu sectacolul “Dumnezeul de a doua zi”, tradus pentru nestiutorii de romana “Once upon a second time”. Piesa scrisa de Mimi Branescu, jucata de Mirela Oprisor si Vlad Zamfirescu la Cockpit Theatre. Ingenioasa, o poveste de dragoste presarata cu elemente ale banalului cotidian, dar si ale fantasticului cotidian. Stilul scriiturii cam literar pentru gustul meu, cu gerunzii care nu-si prea au locul in limbajul vorbit. Dar daca actorii dau glas unor ginduri scrise si asta e conventia, merge.

Regia insa a fost darimatoare, mai ales ca lipsea cu desavirsire. Ne intrebam la final: “Dar regizorul e unul tinar, nu?” “Da” “Aha”. Acuma, fiecare intelege ce doreste din acest “aha”, unii ca era de virsta lor si probabil ii place “Rihanna”, altii ca treaba era ciudata din moment ce punerea in scena n-avea inovatii, indrazneala, nu surprindea, altii isi manifestau doar necazul ca e prea tinar sa-l stie si ei. Eu prin “Aha” am transmis receptorilor mesajul ca nu m-a convins deloc ca a existat si functia aceasta in organigrama. Indicatiile dramaturgului pareau sa fie singurele care au ghidat curgerea povestii. Puteai sa inchizi ochii si era o piesa radiofonica excelenta. Faptul ca i-am fi deschis nu ne aducea nici o informatie esentiala in plus. Tinar regizorul, mai are timp sa se exprime, poate n-a fost inspirat sau n-a fost lasat, ascultat. Ce stiu e ca a fost un spectacol fara regia lui Claudiu Goga. Am tinut cu inversunare totusi ochii deschisi, merita sa-I vezi pe cei doi actori, au avut magnetism si farmec, plus haz si emotie.

Imi cer scuze ca am criticat, dar am dat bani pe bilet si am dreptul. 17 lire. In jur de 100 de roni.

Dealtfel, daca exista regia, n-ar fi existat dialogul urmator:

“-  Cine e regizorul?
–   Unul Goga.
–   Octavian Goga?
–   Ete na.  Altfel Goga.
–   Ba nu. Octavian Goga.”

Continue Reading