De ce este nevoie de un festival de teatru?

Mi-a rasarit intrebarea asta in cap, participind la Miturile Cetatii, Festival International de teatru, aflat la a IV-a editie, in Constanta.. Nu de alta, dar te intrebi, vazind vinzoleala in zona asta, tumultul realizarii de evenimente, frenezia cu care apar unele dupa altele, cum se nasc, cum rasar, cum te impresoara si te incercuiesc festivaluri dedicate scenei, deci te intrebi nu clasica “Cine are nevoie de teatru?”, ci “De ce este nevoie de festivaluri de teatru?

Nu spun de festivaluri in general, aia e o alta chestiune de cercetat, ci specific, de festivaluri de teatru. Cu camioane cu decoruri, autocare pline cu participanti, actori, regizori, scenografi, masinisi, cu scena, cu costume, cu lume in piata publica, cu un microfon care-ti apare sub nas odata cu inghetata pe care tocmai o savurezi, cu febrila bursa a biletelor la spectacole importante, cu care te intilnesti o data in viata, cu actori mari cu care te poti intersecta, cu voluntari destepti si saritori, cu rugaciuni pentru vreme buna si stari despirit interesante pe care le poti traversa doar cu acest prilej.

Raspunsuri am primit de peste tot. De la oamenii de pe strada, de pe plaja si din tren pina la organizatori de festivaluri din alte orase. Si au fost din cele mai variate.

Pentru a da viata orasului.

Pentru a-l innoi.

Pentru a fi la curent cu ce este in alte zone culturale.

Pentru a socializa.

Pentru a descoperi altfel de distractii.

Pentru a fi parte dintr-un circuit.

Pentru a simti ca ai o comunitate puternica.

Si au mai fost ginduri, idei, justificari, explicatii.

Dar eu, care am participat si studiat festivaluri de cind eram studenta (ca de Cintarea Romaniei nu stiu nimic, nu am gustat, nici usturoi n-am mincat), gindindu-ma la necesitatea festivalurilor de teatru, gasesc ca principalul avantaj ar fi ca unifica. Oamenii incep sa semene in ginduri si teluri, toti au drept accesorii zimbetul, uimirea, admiratia. Exista momente de gratie care fac sa fie uitate, chiar si pentru moment, vechi traume, conflicte, suparari si sa primeze bucuria creatiei, a spectacolului, puterea lui de a transforma, starea de gazda si de oaspete, care nu-s in rutina omului, oricit mi-ati spune.

Pe orice parte a scenei ai fi, iesi in cistig. Nu neaparat de bani este vorba aici, desi nici acestia nu-s de neglijat, dar iesi cu un plus din toata aventura. Localnicii intilnesc trupe din alte orase fara sa faca vreun efort, trupele de teatru se confrunta cu alte perechi de ochi, nu doar cei ai prietenilor si rubedeniillor, deci se pot testa in alte conditii, personalul tehnic e in deplasare, deci are parte de ceva atipic, care-l pune sa emita idei, ca nu e totul ca la cartea stiuta, negustorii au vinzari mai mari, la conferinte de presa jurnalistii au ocazia sa intervieveze mari actori, regizori, artisti creatori de spectacol. Toti zimbesc, toti rid, multumiti, sint victoriosi. Si asta unifica. Pentru citeva zile chiar facem parte dintr-un grup de prieteni, care surid sau chiar se hahaie continuu. Care nu se mai uita atit in telefon. Ca e festival. Cind se termina totul si se sting luminile, fiecare vede mai putin aspru activitatea vecinului.

O vreme toata lumea traieste din ecouri. Poze, mesaje, interviuri, comparatii. Dupa care revenim la vechi metehne si treptat ne amintim ce rau e ala si alalalt ,ce prost joaca ixulescu, ce pile are conita actrita, ce combinatii face sefu’ si ce plin de vicii este si in general ce pacat de noi, minunatii, ca nu sintem in Occident. Unde sint festivaluri.

Si abia atunci ne amintim de festivalul nostru si intelegem ca ar trebui ca vibe-ul, starea aceea de gratie sa fie incontinuu cu noi.