De Dragobete speram sa nu ne imbete

De Dragobete speram sa nu ne imbete

Amețeala de după iarna confuziei

Păi da, putem să amețim de-a binelea, fiindcă nu știm care e de fapt treaba cu Dragobetele. Până să importăm Valentine’s Day nimeni nu crăcnea ceva despre sărbătoarea asta frumoasă românească, în prag de primavară, având în centrul său iubirea. Când au venit inimioarele de pluș și scrisorelele siropoase American style gata preparate pentru domnișoare, doamne, domni care vor să-și sărbătorească și manifeste dragostea într-o zi anume, hop, s-a trezit fiorul românesc și memoria amorțită parcă a prins să deslușească ici-colo câte ceva, niscaiva tradiții, cântări, și incantații, ba chiar s-au conturat niște obiecte cu dedicație, s-au descifrat pe ii cusături amorezate făcute pe 24 februarie pentru drăguț și drăguță, chit ca ei or fi fost mai urâței. Fucking shit, avem și noi, tati, sistem de coduri în adâncuri înfundate… dar slavă Domnului, găsite la timp, să nu le îngroape apucăturile imperialiste.

Și am crezut că am lămurit-o, că totul este miere și zahăr și baletăm pe muzică selenară, răpiți de sentimentul curat care face lumea să se dea rotundă (am tradus aproximativ “to make the world go ’round”). Niet. Probabil e mâna rușilor. Apare o altă nedumerire. Care-s obiceiurile? Ce vindem? Ca nu putem tot inimioare, deși dacă le aplicăm pânza imprimată în China cu motiv popular de Argeș și le aruncăm într-un coș de păpura cu o poza în care se vede cum e împletit de un bunicuț simpatic ales prin casting, merg și astea sigur. Și totuși. Atâtea întrebări. Cum să ne îmbrăcam? Cum să ne purtăm? Cine cui duce daruri? Sau e fără daruri, e doar cu stropit cu apă de trandafiri sau sirop cu sifon persoana ochită?

Propun eu.

Pe locuri, fiți gata, drăgăliți!

De îmbrăcat, deși se propune celebra ie și alte elemente din țarina, eu le-aș ocoli, se confunda cu 1 Decembrie, aș zice să ne îmbrăcăm în haine obișnuite, “de toată ziua”, neaoș numite “casual”. Ce găsim prin dulap. Nu neapărat nou-noute, haine în care să ne simțim bine. De purtat… hm, aș zice să ne purtăm așa, mângâietor, atent, cu bunătate, cum ar veni cu drag față de cei mai apropiați, adică literalmente cei care se situează în ziua aceea la o distanță infimă față de tine, să simtă și să nu ne oprim până respectivii nu spun răspicat “Gata! Mă copleșești!” și apoi să primești același lucru. Apropo de primit. Ce cadouri, câte, care cui dă. Aici e greu. Că și Crăciunul e cu cadouri, și Paștele, și ziua de naștere și onomastica, și intrarea la facultate și ieșirea la pensie… prea multe cadouri nu le deosebești. Cadoul să fie desenat. Sau cântat. Sau dansat. Artisticăraie ad-hoc. Știu că unii se vor repezi să plătească trupe, să cânte “cântecul nostru”. Nooo… refuz categoric. Să fie manifestarea artistică a celor doi. Hopa… am zis de doi. Și asta este neclar. Dragobetele să celebreze iubirea de El și Ea sau iubirea punct? Tot eu vin cu proiect de lege salvator. Să se dea amenda celor care n-au apucat să pupe cu tzoc pe cineva, să spună un cuvințel frumos la ureche sau in gura mare, oricui, românește. Câinelui, pisicii, vacii, boului sau cum numești tu ființa respectivă. Că aici e cheia pe care zeul Dragobete, se știe încă de la daci, ne-a lăsat-o dar s-a pierdut ca n-am stat cu ea de gât: “Iubirea, dragi muritori în stil românesc, trebuie să se simtă!”. Să se simtă, deci, și să facă ceva adecvat. În felul acesta simplu, în curând 24 februarie va fi ziua fericirii românești. Și putem da atunci o altă lege, să țină tot anul.

Înțeleg că vă plac propunerile mele și că mă votați. Nu primar, ci prima care le-a zis răspicat. Toți românii să simtă  puțin drag. Deci, aștept. Că e 24 februarie.