Trăiască Regele!

Mă uit la televizor, sunt imagini cu persoanele care așteaptă să intre în Sala Tronului din Palatul Regal, să-și ia rămas bun de la Regele Mihai. Oamenii intră solemn, se închină și ies cu umerii căzuți, capul plecat, lacrimi în ochi, gândurile împietrite. Afară li se iau interviuri. “Pentru mine este o chestiune personală, e ca și cum a murit cineva din familie, așa simt” zice o doamna palidă, cu plânsul stând să izbucnească. “E regele nostru, poate s-a spus că era un rege fără țară, dar nu e un rege fără popor” zice un om cu lacrimile șiroind.

Da, știu ca mass media pot face asta, te pot trece prin toate emotiile posibile, cu niște unghiuri bine ticluite, un text vibrant, o muzică răvășitoare, poți să scuturi cămașa de pe tine de plâns fiindcă vezi o lampă lăsată în ploaie de proprietarul care și-a achizitionat o alta, nouă, un purceluș care explică omenește iubirea sa pentru mama de care a fost despărțit în mod abuziv sau o floricică pe caldarâm, strivită sistematic de tălpile nepăsătoare ale trecătorilor.

Dar aici este altceva. E ceva simplu care trece sticla. Este Admirația față de autentic. Și Părerea de rău la despărțirea de o epocă în care am fi putut face ceva, dar n-am facut. Și poate ce mai simt ieșind din televizor este Vina.

E emoționant acest pelerinaj tăcut. Are sfințenie. Și mă gândesc cum suntem noi în continuare jucăriile unora care ne indică pistele pe care să o luam. Pentru că suntem ocupați, alergăm să ne “facem viața”. Să “reușim”. Nu ne distrageți, noi trebuie să gândim liber, să facem credite, să aratam că suntem cineva.. Nu, nu acum mă voi pronunța în privința mizeriei din jur. După aceea, mai târziu, răbdare, că voi lua seama la lumea în care mă aflu. Acum tot ce trebuie e să mă adaptez. Trebuie să plătesc impozite suplimentare? Aia e, plătesc. Trebuie să suport escroci pe post de conducători? Aia e, mai am un pic și reușesc să devin manager general. Trebuie să asist la nimicnicie, prostie, bătaie de joc? Aia e, lasă ca le-arăt eu când voi fi mai mare peste toți, curat eu totul din rădăcină. Și se face târziu, și închizi ochii definitiv și nu mai pui piciorul în prag, că nu mai ai nici picior, nici prag.

Mă gândeam că suntem generații întregi care n-am avut habar despre Rege. Nici că am fost odinioara monarhie. Dacă am auzit sporadic ceva, a fost minciuna răutăcioasă din cărțile trucate ale momentului. Dar nimic despre cei care au alcătuit o conducere regală a României. Nici că au fost, nici câți, nici ce au făcut, bun, rău. Ca la 30 decembrie Regele Mihai a abdicat și a părăsit țara, atât am știut. Ni s-a vorbit despre Regele Mihai ca despre un tâlhar care a fost dovedit și fiindcă s-a căit a fost lăsat să plece. Așa ne-a fost povestit. Alte amănunte, deloc. Oricât încercai, oricât îți închipuiai. Când ești copil, mai treacă-meargă, iei ce ți se dă, validezi totul prin gesturile de aprobare ale părinților, ale maturilor, ale mai-marilor autoritari. Dar nu mai ai scuza după ce ai adunat niște ani experiență. Trebuie să vezi cine ești, de unde te tragi, ce se întâmplă în jur, cum te influențează “trend”-urile. Nu ai scuză să nu deschizi ochii. Nu ai scuză să nu simți. Câtă noblețe a avut acest om, acest Rege. Câtă modestie. Câtă demnitate. Câtă decență. Nu ai scuză sa nu simți aceste calități, cu atât mai mult cu cât sunt rare. Nu ai scuză să nu te informezi, să nu afli ce umilințe a îndurat de la lideri politici vremelnici chiar în zilele în care eram și noi martori. Nu ai scuză să fi trecut momentul acesta de o tristețe nesfârșită și să-l ignori, așa cum ai ignorat până acum. Nu ai scuză, ca e istoric.

Mâine mă duc să-mi iau rămas bun, deși nu ne-am salutat niciodată.


Leave a Comment