Freamătul plopilor, Teatrul Metropolis

O poveste despre inregimentare libera

Fâsh… fâsh… fâshâie plopii. La plopi ne uităm adesea indiferenți. Figurație. Ei trebuie să străjuiască un drum și să susțină ceva păsăret. Dacă e înalt plopul, se zice în popor că îl murdăresc ciorile mai degraba. Cea mai rezonabilă imagine a plopilor ne este fixată în memoria colectivă de Eminescu, care trecea adesea ”pe lângă plopii fârâ soț” s-o revadă pe ea, care, speram, era tot fără soț, cum nepereche era și poetul, că altfel se complică lucrurile. Și-așa e complicat, ca ea nu l-a înțeles. Oricum, tot în plan secundar erau bieții plopi, ca m-apucă și plânsul când mă gândesc.

Dar când ești veteran la pensie, retras într-un loc liniștit cu foști colegi, camarazi, ajunși din pricina războiului și a vârstei înaintate jucării stricate, mecanisme alterate ale nimănui, saci prăfuiți de amintiri repetitive, plopii capătă deja un rol important. Sunt un punct solid. Puternic. O țintă. Un ideal. Viu. Cei trei pensionari cu plăsmuiri, capricii, metehne, principii înțepenite, dar și cu dureri profunde găsesc împreună un plan concret de a ieși din letargie, o nouă redută de cucerit, o speranță, poate ultima. Să urce acolo unde fâshâie plopii, spre libertate. Să fie cu ei și ca ei, tari și neclintiți. Din nou.

La spectacolul “Freamătul plopilor” de la Teatrul Metropolis nu am pătruns ca niște spectatori care-și cer drepturile, am intrat ca pe gaura cheii, ca o entitate în plus, deranjantă, în lumea celor trei bătrânei, interpretați de Costel Constantin, Dan Astilean și Marius Stănescu. Era ceva atât de intim de mi-era teama să nu deranjez, să nu fiu dată afară pe motiv de intruziune abuzivă, cum să tulburi liniștea zilnică a unor oameni răniți, schilodiți, dezrădăcinați cu pașii tăi șovăielnici, cu degetele tale fixate pe Facebook? Lăsai totul, pur și simplu.  Erai acolo, cu ei, simțeai ce simțeau, râdeai, plângeai. Așa a intenționat regizoarea Anca Maria Colțeanu, așa a ieșit. Sunt conștientă că ne-a regizat și pe noi în cel mai mic detaliu, așa că am reacționat cu hohotele scontate. De plâns și de râs. Sper să fi fost bine și noi, spectatorii, nu am găsit-o pe Anca s-o felicit la final și mai ales să fiu felicitată pentru reacțiile mele reușite. Nu-i nimic. Rezist și fără felicitări. Eu am în plus în tolbă o poveste emoționantă, o călătorie imaginara plină de miez, o priveliște cu actori minunați, starea de râsu’-plânsu’ cea atât de greu de găsit. Ca regizoarea la final.

Credit foto: Marius Tudose – Fotosfera.ro