A treia oara la “No Man’s Land”

La Teatrul National Bucuresti. Vad acelasi spectacol a treia oara. Aoleu, ai innebunit, nu ai si altele de facut?!- ar intreba orice om cu scaun la cap. Nu ma intereseaza. Eu ocup iar un scaun in Sala Studio si astept cuminte sa inceapa. No Man’s Land ma provoaca din nou. Parca-i un facut.. Parca am uitat tot ce am vazut, e ceva cu spectacolul asta, vreau sa insist asupra unor detalii estompate, sa mai studiez regia ingenioasa a lui Alexander Morfov, sa pun atentia pe mecanismele care provoaca rasul intr-o drama care a fost acuta in lumea noastra reala, nepermis de recent. Ceva ma atrage la acest spectacol, mai mult decat altele pe care le-am vazut si mi-e de-ajuns.  Ce determina asta? De ce ies eu in gerul iernii sa revad un mesaj pe care l-am aflat deja? Las’ca aflu.

Foto: Florin Ghioca

Si se stinge lumina. Bang! “Rugam spectatorii sa intrerupa…” Vocea Adelei Marculescu.  Intrerup. Si simt freamatul publicului, care, dupa cum se vede, este avid de teatru. Nu descopar niciun loc liber. Spectatori intarziati, cu lanterne, incearca disperati sa-si gaseasca loc pe trepte, li se cere sa se ridice, nu e permis acolo. Show inainte de show. Rumoare. Ssst, incepe! E arhiplin, curios lucru la inceput de an, la un spectacol care nu-l contine pe Horatiu Malaele. Poate toti il vad a treia oara? Toti au simtit ca trebuie aprofundat? Lasa ca-mi dau eu seama curand, daca rad oamenii in momentele-cheie.

Si da, mirajul incepe. Desfasurarea taberelor sarbe si bosniace ale razboiului din fosta Iugoslavie, muzica, textul savuros, firescul actorilor si scenele atat de familiare, desi nu le-am trait. O lume balcanica e adusa pe scena si transformata si esentializata si lasata sub ochii nostri flamanzi pentru examinare si judecata, dupa imbold. Urmaresti povestea a doua etnii care au convietuit zeci de ani si deodata au ce-si imparti, deodata se ciorovaiesc, deodata se afla in razboi, deodata le mor oameni si-si arunca cu repros si obida un “Voi ati inceput!/ Ba voi!” ca un leitmotiv al adevaratei intrebari ce se tese obsesiv :”De ce?” Si mai presus de toate, vezi mai limpede ca oricand, raspunsul intuitiv, meschinaria si cinismul  interventiei internationale si a presei, urmare a jocurilor politice. “Castile albastre”ale ONU, “strumfii”, cum ii numesc participantii la conflict, sunt in alta dimensiune, ca desenata de Walt Disney, atat de departe de drama populatiilor implicate.

Foto: Florin Ghioca

Scriitura lui Danis Tanović este una plina de haz amar si le prilejuieste actorilor adevarate momente de gratie. Richard Bovnoczki, Ciprian Nicula si Mihai Calin sunt exceptionali, construiesc cu convingere partituri pe care nu vrei sa le uiti.  Razi si plangi in acelasi moment si iti examinezi revolta crescanda din piept, cu care nu prea stii ce sa faci. Poate doar sa iei cu tine reactiile si emotiile nascute pe scena. Ti-or folosi ele la ceva. Sa le ai acolo. Pentru ca, pe de-o parte, vrei sa-ti ramana intiparit in constiinta absurdul acestui razboi si pe de alta parte iti trebuie repere pentru alte spectacole pe care le vei vedea.

Dealtfel, actorii au avut si nominalizari la Premiile Uniter, daca nu vreti sa va luati dupa mine ci sa ascultati forurile competente in privinta jocului lor. L-am admirat si pentru rezistenta fizica pe Mihai Calin, care joaca aproape nemiscat, intins pe spate pe durata intregului spectacol si asta nu-i stirbeste cu nimic desfasurarea artistica, poate doar postura in restul zilei. L-am inteles, deci, cand m-am dus la cabina, ca plecase rapid, probabil avea nevoie acuta de miscare pentru a-si reveni, in schimb i-am regasit pe Ricky si Ciprian epuizati, dar veseli dupa prima reprezentatie cu “No Man’s Land” la inceput de an. Nu s-au mirat ca am venit sa vad a treia oara spectacolul, stiu si ei ca e foarte bun, dealtfel o sa aiba turnee internationale anul acesta cu el, s-au entuziasmat, modesti, ca sala a fost atat de calda si spectatorii au venit in numar asa mare.

Foto: Florin Ghioca

Si asta ma face sa revin cu picioarele pe pamant si sa va amintesc ca oricat de bun ar fi un spectacol, nu afli de el decat printr-o campanie de marketing si comunicare decenta. Cine face asta? Departamentul de specialitate, dar in cazul Teatrului National, cu atatea spectacole, e cam greu sa-ti vina randul, totul este la mana hazardului si oarecum impersonal, prin urmare ai nevoie de un promotor, de un “nebun” implicat, care sa stea pe retelele de socializare, sa falfaie steagul, sa strige in gura mare: “Haideti oameni buni la teatru, spectacolul asta e nemaipomenit, credeti-ma!”

L-am depistat pe acest individ exaltat, el m-a condus la cabina actorilor iar apoi a stat cumintel si linistit intr-un colt. Este fotograful TNB, Florin Ghioca, cel care a facut din soarta spectacolului No Man’s Land o lupta personala. Este acolo la fiecare reprezentatie, anunta in prealabil, invita lume, se preocupa de parca e copilul lui la examenul vietii, i-a construit o viata virtuala pe retelele atat de intesate de informatii de toate tipurile. Ba chiar isi “joaca” la final, cu aparatul de fotografiat, propriul rol, de fotograf de razboi, in scenele unde presa intervine. Si imi dau seama, a cata oara, ce important este un singur om, cu energie si dragoste de oferit, in complicata lume a artei in general, a artei teatrale in special. Cine n-are un Florin Ghioca, sa-si cumpere.  Ca sa fiu cinstita, mi-ar trebui si mie, dar sa nu-i spuneti.

Inca nu am aflat de ce am fost a treia oara sa vad No Man’s Land, de ce nu am fost tentata sa vad filmul cu acelasi nume care a luat Oscarul pentru Cel mai bun film strain in 2001, de ce lumea politica face posibile aceste drame si le perpetueaza, de ce  staruim in ipocrizie si goana dupa rating, de ce lacomia si setea de putere uratesc si schingiuiesc lumea asa de dureros, de ce asemena tragedii nu se opresc dupa ce arati cu degetul, ca Danis Tanovic, punctele nevralgice, de ce…

O sa aflu, probabil, cand voi merge a patra, a cincea, a sasea oara, sperand ca toate cele infatisate pe scena sunt doar fictiune.

 

You may also like

Leave a comment