Clona si farmecul ei

E straniu sa semeni cu cineva. Sa-ti vezi trasaturile tale unice, inconfundabile, imaginea construita cu greu, amprenta ta definitiva asupra lumii multiplicate. Sigur ca esti antrenat de mic cu ideea ca semeni cu mama, tata, fratele bunicii sau cumnata varului matusii nepoatei din partea socrului, sigur ca mai poti avea doi frati care sint versiuni ale tale, dar tu esti tu, te privesti in oglinda hotarit, convins ca esti unic si irepetabil – cel putin fizic. Insa cind descoperi un alt “tu” care ride la fel, cu fruntea incretita in mijloc, cu gropita din obrazul drept accentuindu-se, un altul care are ochii mari ca tine, se agita precum o faci tu, are gabaritul tau doar ca are parul mai lung – innebunesti. Te pipai debusolat. Te analizezi in fiecare vitrina, in orice lentila de ochelari, iti pierzi uzul ratiunii. Dintr-odata nu mai esti sigur pe cine esti, te pindeste dintr-un alt colt altcineva identic, bun sa te inlocuiasca fara ca nimeni sa-si dea seama. Dai vina pe clonare, pe anomaliile atrase de cercetarea stiintifica fie ea si britanica exagerata, te infurii, incerci sa te tunzi altfel, sa-ti schimbi mersul si ticurile, ba chiar nu te mai uiti in oglinda. Totusi, macar vocea e a ta. Asta ti-a ramas. Pina cind auzi o voce identica despre care stii ca nu-ti apartine, dar pe care nu reusesti s-o deosebesti. Nici chiar tu, nu, nu poti, oricit incerci…atunci depui armele. Fie ce-o fi.
Prin urmare, si in poza aceasta mult prea colorata, fie cine-o fi.