Morometii sint de vina

Pai daca e prosti.

Azi -noapte m-am gindit. N-am rasucit la tutun si m-am gindit. M-am gindit si n-am rasucit la tutun. E ceva magic. De cite ori ma nimeresc pe linga televizor cind se difuzeaza “Morometii” nu ma pot desprinde. E farmecul satului romanesc redat asa de bine acolo, e Rebengiuc cu “n-o sa ia vita din batatura, asculta la mine,  ca e pericol” , e regia lui Stere Gulea, e premiul lui Niculae cu caciula lui tac’su pe ochi, e Marin Preda, nu stiu. Dar sint aidoma soricelului Jerry meloman, care cind auzea muzica lui Strauss iesea vrajit sa danseze. Asa si eu. Cum aud muzica unei secvente  alb-negru cu protagonistii filmului incep sa dansez ochii pe toate personajele ca-ntr-o sarabanda nebuna. Nu ma pot dezlipi de televizor pina nu se termina. Sau poate e o insuficienta personala, o frustrare transmisa din copilarie, poate o neincredere in fortele proprii, o asociere pe care creierul meu o face.  Daca e o lipsa a vietii satesti pe care o resimt ca pe un gol? Sau daca sint stranepoata lui Moromete? Sau poate trebuie sa platesc foncirea. Sint vulnerabila. Trebuie sa intreb un psiholog, oare ce sa fie?