“Publicul nu cere asta”
Dar si eu sint public. Si eu cer. Rock.
Am fost la concertul Aura, o trupa care poarta numele solistei. M-a chemat bunul meu prieten Tibi, rocker al unei perioade de-a dreptul vrajmase acestui stil de muzica, epoca lui Ceasca. Tibi e basistul trupei. Mi-a povestit pe scurt despre ei si m-a lasat sa descopar singura daca se prezinta onorabil pe scena, live, la Silver Church. Asteptind, am stat de vorba cu vechi amici, oameni care nu renunta la iubirea vietii lor, rock-ul. Un exemplu ar fi Vali “Galagie” de la Marfar.. Alt exemplu, “Zapada”, de la Metrock. Este impresionant si recunosc ca invidiez un pic consecventa asta vecina cu cerbicia, hotarirea de a nu renunta la un stil de viata, la o declaratie publica, chiar daca pare sa paleasca in lume, deci sa moara in chinuri In Romania. Pentru ca niciodata rock-ul nu a fost pus pe piedestal la noi, insa, paradoxal, in epoca de amintire necajita avea totusi publicul respectat, educat In spiritul acesta si informat ca atare. Exista la televizor chiar o emisiune – arena a iubitorilor genului, prezentata de Petre Magdin. Cum-necum, oamenii acestia stiau ce le place si aveau dreptul sa li se reflecte pasiunea si in mijloacele de comunicare in masa. Ceilalti- se uitau la altceva si gata. Democratie. Haha. Rock in comunism, deloc in capitalism, ce paradox. Se adunau, impartaseau noutati, cintau pe scene in toata tara. Coexistau linistit cu muzica usoara, romantele, opera, ce vreti voi, la nivel mare, ca si ceilalti. Publicul se lipea de ce i se parea potrivit sufletului din posesie.
Erau vremuri de pionierat, de “eu-fac-totul”, muzicienii isi fabricau instrumentele, isi compuneau tinutele in conditiile in care nu se gasea nimic dedicat pe piata, se descurcau dupa cum le pica fisa ciupind niscaiva informatii de “afara”, imprastiate neglijent de vreun nebun mai cu privilegii. Intr-o lume inchisa ermetic, deschiderea, entuziasmul, as indrazni sa spun chiar libertatea erau respectate, tacit, dar respectate. Azi se clameaza libertatea deplina, oricine are voie orice (vedem asta cu ochii bulbucati a revolta la televizor) si totusi, sintem mult mai saraciti, mai putin inventivi, mai putin permisivi. Unde e rock-ul? Nu mai e, e pe cale de disparitie, mentinut in viata de oamenii care au ajuns la o virsta intesata de ani, dar nu mai putin entuziasta. Si de cite un nebun-doi ca Aura si colegii ei, generatie tinara, plina de viata, talentata, Aura, o fata relaxata, cu idei, incapatinare, si mai ales cu voce si prezenta explozive, Aura, o trupa de rockeri romani care se zbat cum pot sa tina flacara vie a acestui gen care i-a consacrat pe Holograf, Compact, Iris in vremuri de interdictii comuniste. Pai explicati-mi si mie, publicului de dinainte de ’89 de ce i se oferea si muzica rock, ca e clar ca era mai facila si mai gustata muzica usoara? Acum avem de unde allege, da??! Va rog atunci sa va concentrati, ce va aranjeaza mai bine din urmatoarele doua variante: prostirea completa sau spalarea pe creier? Alegeti cea mai buna varianta, dar ginditi-va bine.
