Bucurestiul meu

E noul Berlin

Civilizatie de secole, constructii indraznete. Strazi frumos si trainic pavate. Curcubeu de flori la ferestre. Vitrine sclipind destept, parca ar raspunde corect la toate intrebarile “Vrei sa fii milionar?”. Parcuri largi si verzi fac cu ochiul. Te invita sa intri pe ce portita alegi. Odata intrat, ai o gramada de optiuni: poti sa calaresti, sa faci jogging, sa te trintesti pe iarba, sa iei cuvintul in Coltul Vorbitorilor. Eu totusi nu intru, fiindca asta nu e Bucurestiul meu, e Londra. Lor. Eu alerg spre avion sa-mi regasesc prietenii, gindurile, visele, fiinta. De cite ori plec spre Vestul-Mult-Dorit sa ma descopar in alte conditi, coordonate geografice si vecinatati umane, intrebarea AIA care sageteaza periodic orice roman revine: “Ce-ar fi sa plec din tara?” la pachet cu lista de avantaje. Dezavantajele dispar in umbra. E prea mare lehamitea, prea adinca groapa din asfalt, prea aglomerat troleibuzul, prea netot seful pus politic, prea grosolane copiile ca sa fii atent la taxa de trecere prin centru.

Si cu toate astea nu stiu ce ma impinge sa-mi fie dor. Si sa vreau inapoi in Bucurestiul meu. In care nu-mi pot reprima totusi dorinta de a sparge un zid. Acum pricep eu de ce se zice ca e noul Berlin.