Ce fac invatatoarele cu toate buchetele de flori?
Intrebare de inceput de an scolar
Cind lucram cu Titus Munteanu la “Televiziunea Copiilor” am simtit cite ceva din ce simt probabil pedagogii. Dupa vacanta copiii veneau cu flori, bomboane si alte lucrusoare necesare- cred parintii- la inceput de etapa. La fel- de 1 martie. Fetele din redactie eram bombardate cu mici “atentii” nenecesare. Cind am vazut ca se repeta figura i-am luat pe toti parintii si i-am bagat in sedinta. Le-am spus ca e foarte frumos, e minunat, e sublim, dar sa nu mai faca acest gest pentru mine. Mie-mi plac copiii si asa, fara inflorituri. In plus, eram platita pentru a ma ocupa de emisiune. Mi se raspundea: “e placerea lui”….chestie care ma lasa o vreme fara grai. Nu de emotie. Unii zic ca parintii au declansat treaba asta, dorind sa fie bine, sa nu fie rau. Altii sustin ca profesorii impun imperativ perpetuarea “traditiei” si ca n-ai incotro. Dar ia sa analizam logica asta. Pe bune, de ce sa iei toata taraba de flori la tine acasa? Daca ai intelegere cu tigancile sa le revinzi, mai merge. Faci bani. Desi ar fi urit. Dar altfel? De ce mormane de flori? Ca sa te uiti mai cu luare aminte la copilul respectiv? Iti spui: “pe asta o sa-l intreb mai usor, ca mi-a adus gladiolele alea super” sau “pe-asta nici nu-l invat tabla inmultirii, mi-a adus garoafe ofilite?” O zi, doua, trei din an cari cu vagoanele la flori. Bagi bomboane de ciocolata in tine fara discernamint. Trebuie sa gusti din ele, nu? Nu. Unele cadre didactice- ca altfel nu stiu cum sa le spun- abia asteapta sa isi umple stocul de bunatati din camara, sa-si garniseasca cu rachiuri, cutii de bomboane, ciorapi, parfumuri dulapurile. Dar de ce? Sa le dea la doctori mai departe? De unde aceasta hameseala? Ai zice ca motivul este in salariile prea mici ale dascalilor. Adevarat, dar sa marim salariile, nu sa facem cheta si eveniment de stringere de lucruri din prima zi de scoala. Imi amintesc ca si pe vremea mea incepeam cu flori, dar simbolic. Cadouri- ioc. Conta emotia revederii, bucuria de a descoperi noile manuale, foamea de informatie, neastimparul de a intra intr-o alta aventura. Odata i-am dat invatatoarei mele –fiindca habar n-aveam ca era 1 martie si copiii se aliniasera sa-i ofere martisoarele luate de parinti- ce aveam in buzunarul sortuletului: o cutie de Cip, bombonele colorate mici, inceputa putin mai devreme prin lipirea limbii pe suprafata cutiutei pentru a colecta cit mai multe. Asa se facea. Mai erau destule, am gindit pragmatic, deci o sa-i ajunga. De placut n-au cum sa nu-i placa, sint asa de bune. I-am dat-o fiindca o iubeam, altfel eram destul de zcircomana cu dulceturile astea. Si “tovarasa” n-a zis nimic rau. M-a privit cu drag si le-a primit bucuroasa. M-a iubit si de-atunci incolo. Si m-a educat, m-a invatat orice, cu drag, ca mama.
Sigur ca e frumos sa dai/primesti flori. Cind sint dublate de sentiment. Nu cind sint corvoada. Obligatie. Se poate intimpla zilnic, nu neaparat la inceput de an scolar. Sau intr-o zi oarecare.
Buchetul de flori- daca mimeaza dragostea e ca un ciomag artagos. Iar un degetar oferit din inma unui copil are valoare de diamant.
Am sa intreb o invatatoare. Ca eu nu sint. Si nu ma prind unde se duc florile de la ele.
