Fanfaronada si atit
Leru-i ler si muzica-zgomot
La geamul meu suna trompetele. Cam tare si cam spart. O toba bubuie si ea infundata si ca o completare de sezon tiuie si citeva fluiere din cele de pe stadion, de arbitri. Cum ar veni avem de-a face cu o fanfara. E un amestec terifiant, care probabil o fi miscind din dormitor pina spre geamul bucatariei un tinc nefamiliarizat cu zgomotele, dar pe mine ma impinge exact in sensul invers, cit mai repede spre perna, sa-mi salveze timpanele. Or eu nu am chef sa dorm acum, de aceea poate mai stau sa analizez sunetele imprastiate in aer. Ce este cel mai dubios este ca respectivii “colindatori” au o singura piesa, si aceea nu este “O ce veste” sau “Trei crai de la rasarit”, nici macar “Jingle Bells”, ci pur si simplu “Maramures plai cu flori”, si ala dedus de mine cu bunavointa. Poftim?!! E noul trend al zilelor noastre, e vreun featuring impus de Moga sa mai improspatam repertoriul de sezon sau te pomenesti ca in zona locuiesc maramureseni? Nu, din cite mai cunosc si eu vecinatatile, nici vorba de asa ceva. Raspunsul e mai simplu. Oamenii au niste instrumente si nu stiu sa cinte decit acest cintec. Si ce si-au zis ei? Hai ca romanu’-i prost, nu baga de seama, zgomot sa fie, o melodie cunoscuta si arunca cu banii, noi doar tre’ sa-i prindem. Si cind colo ce sa vezi? Nimeni – nimic. Pentru ca – vorba lui Caranfil in Filantropica, “mina-ntinsa care nu spune o poveste nu primeste nimic”. Macar povestea performantei s-o spui, macar povestea stradaniei, macar povestea obisnuita de Craciun. Dar asa, cu un Maramures plai cu flori nu se face primavara-n buzunar.
