Piața Palatului, 16 decembrie 2017

Ziua când ne-am luat rămas bun de la Regele Mihai a sosit. Are toate caracteristicile unei zile istorice.

Lume multă în Piața Palatului, ecrane, televiziuni, vreme plăcută, un val de emoție tronează peste noi ca un steag tricolor peste orice ezitare. Era obligatoriu cumva. Fețe nobile de pretutindeni, îmbrăcate cernit, asistă, mai aproape de rege, după rang, la slujba din interiorul Palatului și noi vedem din Piață tot ce se întâmplă, cu ajutorul ecranelor uriașe. Îl vedem pe Charles cum își șterge o lacrimă. Vorbim în capul nostru. Ne întrebăm cât de strânsă o fi fost relația dintre ei, fără să vrem toți le atribuim calitățile noastre, toți ne închipuim că vorbeau ca noi cu unchiul nostru, cam așa. Din câte declară prințul Imperiului britanic, a ținut mult la Mihai al nostru. Moromete din capul nostru analizează.

Afara, în piață, oamenii par și ei de viță nobilă. Sunt așa frumos îmbrăcați, ca bunicii noștri duminica. Doamne cochete cu pălării, tineri curați, solemni, serioși, cu flori în mâini. Un cuplu vârstnic e îmbrăcat în costum popular și țin hotărâți steagul României Mari în mâini. Tații ridică pruncii pe umeri, să vadă mai bine, să țină minte mai bine. Se vorbește rar, cu voce joasă, așa am înțeles plimbându-mă prin mulțime, că-s din toate colțurile țării. Au venit și din Ardeal și din Moldova, și din Țara Românească, la fel ca acum 100 de ani la Alba Iulia. Se tace. Pios. Am crezut că o să fie bruiaje, ca la Înviere, când se trăncănește continuu, se toacă verzi și uscate asteptând negustorește să se ia Lumină. Aici, acum, e altfel. Foarte frumoasă lume.

Foto: Octav Ganea

Începe procesiunea. Iese și soarele, nu știu cum și de ce. Se cântă “Hristos a înviat“. Lumea are ochi roșii. Câțiva fotografi aleargă de colo-colo. Unul m-a ochit, se învârte prin preajmă, sper ca nu ma țintește, nu vânează vreun cancan, că nu de-aia a venit, nu de-aia am venit. Am venit ca m-a tras ceva încoace. Semnele de întrebare și zonele albe care-mi apar în minte când vine vorba de Regele Mihai. Și faptul că e ultima întâlnire a noastră, a tuturor românilor, cu El. Sunt contemporană cu asta și abia acum mi-am dat seama că am o datorie și eu. Mă macină cum am aflat doar jumătați de adevăr, cum se cântăreau cu reavoință faptele și personalitatea Majestății Sale în toate împrejurările. Cum se schimbă subiectul. Cum era considerat anacronic. Cum era batjocorit ca fiind “bilbiit”.

Când începe să te intereseze…

Și am văzut filmul lui John Florescu, deja a împlinit un an, și Regele Mihai vorbea inteligent, coerent, cu haz unde era loc. O plăcere. Și relata fapte. Și am văzut și alte documente. Cu fapte concrete. Și iar mă sâcâie cum l-am ignorat. Cum, după ‘89, după ce am căpătat “libertatea”, i-am retezat febrili libertatea de a intra în țara în care se născuse. Zic “i-am”, fiindcă și eu i-am retezat-o. Noi toți, oricăt ne-am ascunde după degete. Nu era un lucru corect și noi am consimțit la asta prin non-revoltă. Mai departe, dacă ar fi iscat ceva în plan politic, dacă s-ar fi destabilizat țara, dacă ar fi cerut să revină pe tron, dacă, dacă, dacă… astea-s speculații,. Cum e și cea care ne trece vrând-nevrând prin cap: “cum am fi fost dacă din ‘90 am fi avut iar Rege?”  Nu rezultă că ar fi fost mai bine, după cum nici că ar fi fost mai rău. Dar dacă am fi ajuns în punctul ăla… simt că am fi fost o nație mai importantă. Măcar mai interesantă. Și noi, mai mândri. Ca niciodată după Revoluție nu ne-am mândrit cu cei ce ne conduc. Nu știm cum ar fi asta. Suntem ca niște copii ajunși la maturitate cu acest handicap, lipsa căldurii unei familii, lipsa unei călăuze veritabile, a unui mentor de urmat, un om cu iubire de noi. Mereu condamnați să peticim, să dăm în gropi, să lăsăm capul în jos. De sătui ce suntem de starea asta, epatăm, divagăm și ne burzuluim. E de înteles, mereu mersul ăla rușinat. Nu mai putem îndura.

Și cât merg în urma cortegiului funerar, în urma coroanei, cadența Marșului funebru, paradoxal, mă însuflețește. Nu mai simt rușine.

Am plânsul în grumaz, dar nu-l las să iasă la iveală. Ca nici Regele Mihai nu s-a plâns niciodată.