Nu, filmelor

Mi-e ciuda pe filme. Ca-s de fapt iluzie. Ca in spatele oricarei povesti cu eroi, cu iubiri patimase, cu actiuni nemaivazute sint intepeneli, cabotinisme , poante, pereti de mucava, reci calcule, puneri in scena, oameni care se prefac, castinguri si lupta pentru satisfacere de ego. Mi-e ciuda de cite ori uit- datorita actorilor care se identifica cu munca lor, reusind transpunerea cvasi-completa- ca e doar un joc. Mi-amintesc dezamagirea cu Mos Craciun, cu Alexandre Dumas, cu Lumea Copiilor, cu “Totul e de dragul publicului”. O pacaleala. Iluzie. Traim destule iluzii. Viata noastra e cladita pe ele. Mincam iluzii, respiram iluzii, dormim iluzii, votam iluzii, vorbim iluzii, cintam iluzii, reparam iluzii, fortam iluzii, nastem iluzii, murim iluzii. Nu ne mai trebuie si filmele. Evadari chipurile. Pentru ca noi nu sintem iluzii. Poate nu trebuie sa evadam.  Si cind evadam ce ni se intimpla? Ne salvam? Hm. Poate trebuie sa fim aici, cit mai prezenti, cit mai vii. Oare nu ar fi mai corecta o lume in care sa acceptam totul real, luat ca atare, esenta de adevar? N-ar fi mai potrivita o lume in care sa se stie si sa se recunoasca lupta in care sintem inclestati de fapt? De ce ne sufocam noi printre perdele de ceata vrajmasa? De ce ne trebuie ameteli, atrofieri, evadari? Nu, nene. Concretete pura. Ia ce e. Ia viata, cadoul tau,  plus hai, o iluzie de condiment. O singura iluzie permisa. Una. Atunci ar avea farmec. S acea iluzie sa fie filmul. Arta adica. Poate am intelege si noi ceva.