Party la Unteatru

O altă versiune a lui Cool

“Party” te pune pe gânduri încă de la prezentarea afișului. E vorba de distracție? E vorba de vreo petrecere cu schepsis? Ceva panseuri despre lume și viață? Comedie de situație? Ce să fie? Nu te ajută nici numele autorului, nici numele proaspete de pe afiș, nimic care să te facă să anticipezi măcar despre ce e vorba. Să știi și tu daca vei rîde sau vei plînge. Sau poate rămîi indiferent? Ca să știi cum stai.  Poate nu te obosești într-acolo. Merita sa pariezi pe ceva așa nou?

Mi-am pus întrebările respective și eu, dar mi-am răspuns inainte să mă întreb: Soro (uneori eu sînt sora mea :)), hello, e la Unteatru, deci e cel puțin interesant. Cel puțin! Tot ce am văzut acolo m-a pus pe gînduri măcar o clipă, m-a provocat chiar dacă am afișat altceva, m-a zgîndărit sub pălărie. Au ceva spectacolele de la Unteatru. Cu ochii-nchiși le calc pragul, ca să-i deschid în sală, pe jumătate fermecată. Nu m-au dezamăgit, chiar dacă uneori spectacolele mă alegeau pe mine, nu invers.. 

Și iar am avut dreptate.

O seamă de actori tineri își pun la bătaie talentul pentru a te conduce și a te instala vremelnic într-o lume pe care o bănuiești, din care chiar vezi cu coada ochiului cotidian, dar parcă nu-ți vine la socoteală că e așa.

Ei sînt: Bogdan Iancu, Vlad Pânzaru, Luca Rădulescu, Kiki Simion, Alexandra Oiște, Tiberius Zavelea. Scenografia ingenios-eficientă e semnată de Cosmin Stancu.

Traducerea năzbîtiei care te pune pe gînduri de către autorul Tom Basden aparține lui Răzvan Mîndruță.

Mai mult, și regizorul, Alin Uberti, e foarte tînăr și iată că expune lumea aceasta cu accente demne de un artist trecut bine prin viață, deși e la prima montare a unei comedii.

“Party” este o frîntură dintr-o societate actuală grăbită, pusă pe deprins totul în mod formal și apoi rapid trecut la alt plan. O societate a tinerilor intrați în viața adultă parcă nefiresc, abrupt, cu voința de odinioară a celor ce reușesc în viață, dar cu instrumentele nepotrivite, cu abordarea nepotrivită, cu relațiile interumane insuficient coapte. Nepotrivirea, inadecvarea, absurdul pe alocuri reies strident din scriitura acidă, directă, tăioasă ca un bisturiu, a unui observator actual al tinerilor proaspăt ieșiți din adolescență, gata să cucerească lumea, cum bine le șade oamenilor la începuturile în viață.

Nu vreau să divulg subiectul, mie mi-a convenit că nu am știut nimic, chiar nu am așteptat o temă anume. Și uneori e reconfortant să te lași acaparat total de propunere, să fii jucăria jocului. Prea știm la ce să ne așteptăm în cazul multor spectacole. Știm despre ce e Romeo și Julieta, știm la ce să ne așteptăm cînd alegem O noapte furtunoasă, poate și în cazul  cînd mergem să vedem Steaua fără nume știm ce personaje vor fi și ce-și închipui ele că trăiesc.  E ca o felie suplimentară de tort cînd nu ai ghicit nimic din ce va fi pe scenă și ești luat cu totul pe sus. ,Party,….hm, la ce mă duc? Mă gîndeam că e despre o petrecere. Ei bine, nu a fost așa, iar asta mi-a sporit uimirea la fața locului. .

“Party” e o privire furișă prin crăpătura secretă a unei uși ce duce spre un viitor imediat. Observi ascuns de întunericul sălii de teatru 5 tineri puși pe treabă, organizați și energici, dar în mod bizar limitați, blocați, încurcați în ițele de neînțeles ale lumii adulte, plină de formal și reguli aiuritoare, o lume pe care, dată fiind noutatea experienței, faza incipientă a uceniciei la malaxorul vieții, nu o pot decît mima, asimila cu stîngăcie, cu inocență, dar cu hotărîre și aplomb, încurajați de o educație înnădită, haotică, căreia îi observăm stridențele la tot pasul în societatea actuală.

Bănuiesc că spectacolul va fi privit diferit la vîrste diferite. Caricatura unei societăți pe cale să se contureze diform, stupid, nefuncțional nu mai pare o absurditate, ci chiar ceva ce este deja palpabil, vizibil cu ochiul liber. Cei mai vechi pe planetă vor rîde amar, punîndu-și mîinile în cap, iar nou-nouții vor rîde copios, recunoscîndu-se în personajele interpretate excelent de tinerii actori. Sper ca acest rîs să fie în final binefăcător, nuanțele sale amare să trezească ceva în noi, iar analfabetismul funcțional să fie doar un fenomen trecător,  curios, înlăturat la timp și studiat în școli într-un borcan cu formol. Sper.

Dacă vreți să rîdeti mînzește și să știți de ce, parcurgînd mental și după cîteva zile temele înfățișate, mergeți la “Party.” Gen.