Paștele și românii

E zi de Paște și tot aud îndemnurile cunoscute, care ne-au tăbăcit urechile, de nici nu mai reacționăm. Că să fim buni, să primim lumina cu L mare, că Fie ca…, știți foarte bine și voi, toate urările care invadează noile și modernele noastre abacuri. Văd la televizor, deși nu mă uit, da, văd cu ochii minții  figuri zîmbitoare, compuse adecvat, care, ca-n transă, urează, trasează, înviorează. Ouă, multe ouă colorate, iepuri, mielușei, multe haine noi și ieșiri la grătar. A, și flori, grămezi de flori. Da, ne-am obișnuit cu ritualuri mici în ritualurile mari, fac parte din viața noastră, nu le mai putem separa, oricît am fi de-nalți spiritual și de pretențioși. Sigur că ce e mult strică, pare artificial. Mai ales că e copy-paste. E prea mult  să auzi aceleași propoziții, să primești aceleași imagini cu aceleași biserici, cu mîini impreunate a rugă, cu pui, rățuște sau coșuri cu ouă. Nu, nu mai încercăm să compunem noi un șir de vorbe, le luăm de-a gata, merg la sigur. Nici nu mă mir că azi, într-un grup de foști colegi, unul a pus cap la cap toate urările din toți anii și a transmis un cîrnat lung de nu se mai termina. La mișto. Nu mă mir că la slujba de afară, aseară, un tip fuma țigară după țigară tot așteptînd să ia cutiuța cu pîine sfințită acasă. Că a durat ceva. Nerăbdător, ce era să facă? Ne conformăm. Facem ca ceilalți, să fie bine. Nu trece prin noi. Trimitem imagini de sezon și gata. Ne-am făcut datoria. Avem o mină mulțumită. Am dus pomelnicul, am scos cozonacii din cuptor, am făcut curat. Bifat.

Și știu și toată cealaltă parte. Reversul. Fațeta ascunsă bine în aceste zile. Agresivitate, violență, bădărănie, hoție, lasă-mă să te las, merge și așa.

Sîntem primii noștri critici nemiloși și totodată primii lăudători deșănțați, fără discernămînt. Totul la extreme. Ponderați nu mai sîntem. N-om fi fost niciodată? Ba eu știu că da, cel puțin un om, bunică-mea din Ardeal, așa era. Nici nu vorbea mult, nu se lăuda, nu exagera cu critica, excela, e drept, la modestie și la hărnicie, la uitarea de sine. Și bunică-mea munteancă, la fel, tăcea, se ruga, făcea. Și mama la fel era, deși mai cădea în admirația propriilor pui, avea ea slăbiciunea asta.

Cineva spunea că în țară au rămas cei mai pămpălăi, cei mai leneși, cei care pot înghiți multe mizerii. M-am certat cu acel cineva, am adus argumente, figuri importante, de căpătîi, ale spațiului nostru contemporan.. Altcineva îmi spune că se vede cum treci granița diferența în bine față de noi. Chiar și la granița cu Bulgaria. Am argumentat și de data asta, am zis hai, dovedește, în poze și imagini să ne luptăm, că am ieșit și eu din țară pe la Giurgiu și pe la Vama Veche și nu mi-a atras nimic mai strălucitor atenția.

Dar ceva mă tot sfredelește. Ceva mă deranjează, într-adevăr, la români. Ce, oare? Ce este insuportabil și m-a făcut, uneori, să vreau să plec?

Și mă întreb. Și vă întreb. Dacă ar fi să eliminăm o singură trăsătură strîmbă a românilor, pe care am elimina-o? Sau care credeți că e cea care ne trage în jos?

Ar fi fanfaronada. Prefăcătoria. Alba-neagra. Să dăm bine din spoială. De ochii lumii. Gunoiul sub preș. Nici usturoi n-am mîncat, nici gura nu-mi miroase. Poate că e din atîtea încercări de a-i mulțumi pe romanii aspri, pe hunii sălbatici, pe turcii otomani, poate din altceva.

Ar fi prefăcătoria. Sîntem nepregătiți, dar participăm la ședințe de specialiști, ne mai și dăm cu părerea. Fii cît ești. Atît. Aș elimina lipsa curajului răspunderii. Nu am auzit pe vreun român, nimeni, public sau în privat (micile excepții confirmă regula) , să recunoască: Am greșit. Iertare. Din suflet. Ar fi de eliminat prefăcătoria.

Ar fi duplicitarismul. Sîntem și cu ăla și cu opusul lui. Să fie bine, să nu fie rău. Ce e aia să fie bine? Să ai mîncare în stomac? E mai important decît să ai demnitate? Ar fi de eliminat duplicitarismul.

Pînă și cu Dumnezeu este o chestiune de negociere, de dat bine, de etalat pioșenii, de executat milostenii, de făcut ce trebuie, că ne mai încearcă dureri, e bine să te oui bine cu cei puternici, altfel nici n-am ști ce sau cine e.

Dar cel mai urgent, pentru că din asta cred că vin toate, aș elimina neiubirea de celălalt. Nepăsarea. Nu-i zic ură. Doar că nu ne iubim. Deloc. De aceea anumite zone geografice și comori naturale batjocorite, plecatul din țară, agresivitatea instantanee. Toți suferim de asta: doze mai mari sau mai mici de neiubire. Deși pozăm în altceva. De sus pînă jos. De la vlădică la opincă. Toți.

Mai avem o speranță la cei inimoși, altruiști, smeriți. Pe care-i vedem sărind în ajutor cu capul înainte, fără preget. Rari. Neștiuți.

Că altfel, nu e clar de ce o țară creștină ar fi atît de lipsită de iubire. Iubirea e totul, spunem mereu, ca-ntr-o mantră. Doar tocmai pentru asta Hristos s-a jertfit și Hristos a înviat.

Sau ce sărbătorim de Paște? Iepurașii?