Rufele se spală în familie?

Murdărirea este bună. Cînd faci reclamă la detergent.

Rufele se spală în familie, asta e teza cu care am crescut. Nu spune nimic din ce ți se întîmplă, nu comunica altora durerile, fricile tale, fii bărbată, Zoe. altfel ești slăbit, vulnerabil. Fii ermetic, omule, asta era indicația tacită, oamenii pot să răstălmăcească mărturisirea ta, momentul de cădere, de îndoială și apoi pot să-ți provoace mult rău. Mai mult, comunism trăind, structuri obscure te determinau să fii la rîndu-ți obscur. Dar desigur, tăișul e dublu, e și putere faptul că apari fără cusur în societate. Doar citeam în cărțile englezilor, vedeam tipologia asta în filmele lor, care erau drepți și falnici, mereu învingători, cum nu suflau ei nimic, nimănui, din plînsul interior. Ești un stîlp al societății, ca-n piesa lui Ibsen, lumea trebuie să te perceapă așa întru totul, oricîte copilării sau secrete murdare ai.

Am asimilat bine noi românii îndemnul, dînd dreptate mai marilor, fie ei părinți, puteri politice, militare, englezi, francezi, autorități, care propovăduiau discreția. În familie se țesea un soi de platoșă împotriva lumii rele. Și oamenii se autoconvingeau că asta e direcția de succes. Lumea să știe despre tine doar minimum necesar. Eventual doar ce vede, cel mult doctorul sau preotul să afle amănunte. Doar rudele și prietenii mai apropiați să fie aceia care să înfrunte împreună cu tine dificultățile, ba nici lor nu era indicat să li te destăinui total, că Ce rost are să-i încarci și pe ei? sau Nu te poți încrede în nimeni. Și așa părinții și-au ascuns dureri fizice reale față de copii, prieteni au sfîrșit în depresie simțindu-se neînțeleși, ccpiii au fost lipsiți de copilărie pentru că așa cerea uzanța, asta era legea nescrisă a comunicării imediate. Murdărirea era bună, atîta timp cît nu era divulgată.

Schimbarea paradigmei

Treptat, după ce televiziunile au răsărit ca ciupercile după ploaie, emițînd 24 din 24, a fost nevoie de a umple acele ore cu conținut. Subiecte de tot felul. Cum cel mai ieftin era și este să stai la taclale despre toate cele, s-a creat moda dezvăluirilor din viața privată. Dezvăluiiri sau invenții. Ai auzit, dragă, de ăla? Ai auzit ce a pățit aia? Știai, vecină, că și ăla suferă de cutare boală? S-au dus spre ridicol multe, spre mitomanie și scenarită, dar au captat atenția oamenilor în căutare de senzațional sau doar de zgomot de fond.  S-a invadat piața cu scormonitori ai dedesubturilor din viețile celor care erau expuși public și încă nu se deschideau complet, cu amante și cancanuri și ușor-ușor au îndepărtat oamenii care chiar aveau treabă. Nu poți să stai la portiță la bîrfă o viață întreagă. Mai trebuie să și construiești ceva, și-au zis gospodarii, plictisiți de aceleași veșnice dezvăluiri. cu pretenții de breaking-news, mai ales că nu le aduceau în cămară nici o ceapă degerată..

Că totuși, anumite informații nu sînt inspiraționale, ci provoacă rău chiar în jurul tău, în cazul în care ascunzișurile acoperă patimi grele. Oamenii s-au prins că nu prea le sînt de folos toate detaliile vieților expuse meschin și și-au văzut și de treburi. Sigur, aceștia mai invocau și bunul simț pe cale de dispariție, care ar fi un bun barometru, dar s-a trecut repede peste.

Apoi am avut povești mai documentate ale vieții picante ale celebrității. De le cei trecuți în neființă s-a făcut popas la cei în putere azi, Au inceput să fie mai organizate toate aceste puncte vulnerabile. Așa, prin documentare, interviuri-mărturisire, breaking-news, am aflat tot felul de informații neștiute despre iubiri, ambiții, greșeli, strategii, biografii complete ale unor personaje faimoase din topurile oricărui domeniu. Dar tot nu era destul. Fiecare trebuia să devină cineva. Că vorba aia,

15 minute de celebritate pentru fiecare

Iar astăzi, de cînd rețelele de socializare ne-au invadat timpul liber transformîndu-l în profesie, lumea se expune cu nonșalanță cu de toate. Cu orice. Cu gîndurile cele mai ascunse, poate abia concepute, necoapte, chiar teribiiste. Tot mai îndrăzneț. Că nu ți se-ntîmplă nimic, de ce să nu-ncerci? Pe vremuri s-ar fi numit nerușinare. Cu bubele cele mai oribile. Cu orice, da. Psihologul e la televizor, vorbind la modul general despre suferințe, dereglări, semne pe care ar trebui să le știm,  evenimente au în centrul atenției povești reale care arată patologii nebănuite, conferințele de tip TED sînt în orice colț de microfon, ziare și reviste, cîte mai sînt, au povești spectaculoase cu morală la sfîrșit, doar am trecut prin pandemie cu toții, ne-am spălat rufele laolaltă, ca-ntr-o mare familie.

Cît să păstrezi pentru tine?

Farmaceuticele își expun lejer toată simptomatologia în reclame vesel-educative la televizor, clipuri de tiktok sau YouTube arată explicit totul, însemnînd chiar totul, părerile părerologilor au proliferat, avem azi specialiști ai traiului bine cu tine prin metode care mai de care mai fistichii, s-a deversat totul, sîntem cărți deschise, știm de ce boli suferim și cum se manifestă, pe cine nu suportăm și pe cine ne vine să înjurăm. Chiar, înjurăm o dată la două-trei cuvinte, și nu mi se pare că asta a făcut bine, per ansamblu, societății. Nu mi se pare mai sănătoasă, mai liniștită, mai deșteaptă.

Dictatura bunului simț

Și, ca-ntr-o adevărată expunere publică, vă întreb, concluziv: cît e bine să fie date conținutul, trăirea noastră proprie, celorlalți, eterului? Cît să fie rezonabil pentru a învăța din mers și a trage concluzii, dar să nu fie auto-sabotaj? Cît e normalul?

Poate că am fi tentați să ne disociem de generalizare și am recomanda fiecăruia după posibilități ale stomacului și tăria dinților, dar totuși cred că o linie generală s-ar impune pentru o sănătate bună a corpului comun care sîntem. Poate ar fi bine, eventual, pentru început în doze mici, apoi în cantități-șoc, să testăm și să analizăm bunul-simț. Ar fi omenos. Adică ceva caracteristic unei gîndiri superioare, echilibrate, de ființă din regnul homo sapiens. Și odată redescoperit, bunul -simț să dicteze. Ca un dictator real.

Pentru că, doamnelor și domnilor, această dictatură ne va salva.