Te uiți și cîștigi, după 30 de ani

Afiș sau a nu fiș

 

Ne-am întâlnit zilele trecute, la sugestia Andreei Esca, să refacem poza-afiș cu care ProTv a intrat în atenția românilor. Că a existat și o fotografie cu acest trio, nu doar sloganul Te uiți și câștigi, afișat peste tot. Cu Mihai Călin, Dana Rogoz și cu mine zîmbind uimiți la o lumină din perspectivă. Adică Noul ProTV strălucea într-atît încît se citea încîntarea pe chipul nostru. Din ce țin eu minte că mi s-a explicat atunci, noi trei eram prototipuri, eșantioane de telespectatori, care trec din sufrageria proprie în lumina și platoul TV ca printr-un portal magic, descoperind o mulțime de comori neașteptate, uimitoare, entuziasmante. Prin figurile noastre fericite promiteam virtual și transmiteam oamenilor, în special celor tineri, că pot fi oricând în locul nostru și alți bărbați, femei, copii asemenea nouă. Și chiar a fost așa.  Dar nu pe de-a-ntregul.

Înapoi în 1995

Mihai Călin, Dana Rogoz și cu mine, proaspăt cooptați de Canal 31, denumirea de dinainte de 1 decembrie 1996 a actualului ProTV,  am fost considerați atunci a fi potriviți să transmitem acest mesaj publicului telespectator. Chiar dacă, după cum se va vedea în cele ce urmează, noi mai degrabă habar nu aveam ce ni se întâmplă. Dar parcă cine știa cu adevărat?

Cum au fost începuturile în Pro TV, acum aproximativ 30 de ani?

Copil precoce, mustind de talent, dar evident cu joaca în prim-plan, nu-și mai amintește cu exactitate prima ei zi la Pro TV. Cu toate acestea, ea detaliază procesul prin care a ajuns să fie remarcată și implicată în proiectele incipiente ale postului.

Dana Rogoz:

 

“Aveam 8 ani când am început primele discuții. Dar eram mai așa pe genul stai că am puțină treabă, pe genul ăla ascult, mă joc un pic și revin. Tocmai terminasem etapa asta cu Minisong, corul de copii condus de Ioan Luchiaan Mihalea și jucam în Dibuk, un spectacol realizat de Cătălina Buzoianu. Mai eram câțiva copii din  Minisong, trebuia să cântăm. Și acolo am fost, să spunem, remarcată și chemată la un casting, de fapt. Bine, nici nu se folosea cuvântul casting atunci. Așa că prin 1994 am început primele probe. Multe probe, undeva la Piața Obor era un centru numit Media Vision, acolo m-am întâlnit cu Cristi Rotaru, cu Mona Segal, niște oameni care-mi acordau atenție, erau primele discuții despre ce urmează să fie. Și-mi spuneau tot felul de lucruri curioase, că “tu o să fii vedetă” sau ceva și nu știam dacă era de bine sau de rău.  Acolo am dat eu casting și pentru Abramburica. Mi-aduc aminte așa o atmosferă foarte veselă, prietenoasă. Și cu niște așteptări aproape fanteziste de la ce urma. Așa credeam.“

Au urmat apoi multe întâlniri, pregătiri, alte probe. În timpul acestor pregătiri, i se dădeau teme, precum prezentarea unei emisiuni pentru copii, ca un exercițiu lung de improvizație, deoarece nu avea repere despre ce înseamnă o astfel de emisiune.

Dana reține și cum s-a desfășurat fotografia iconică și filmarea propriu-zisă.

“Mi-aduc aminte că mi-au pus desene la ședința foto. Și mi-am dat seama că vor de la mine să râd. Partea mai proastă era că nu mi se prea nimic amuzant. Că eram un copil cu pretenții. Cu ștacheta ridicată, așa. Așa că m-am prins foarte repede. Deci vor ca eu să râd. Și am jucat veselia. Am jucat puțin, m-am lăsat, așa. Am dus la capăt cerința. Am înțeles care sunt așteptările. Apoi a urmat și filmarea spotului, în care am reținut un cuvânt nou care i s-a spus lui Mihai Călin, „racord”, asta însemna că era necesar să fim îmbracați și aranjați cum fusesem la poze”

Despre Adrian Sârbu

“Țin minte prima întâlnire cu Sârbu. Nu-l țin minte pe el. Dar țin minte emoția celorlalți din jur. Cum că ar trebui să te placă. Toți așteptau reacția lui. Dar țin minte stresul celorlalți. Cum mă propuneau. Se temeau oarecum de răspunsul cuiva numit Sârbu. Să nu fiu la nivelul așteptării. Cristi Rotaru era stresat. Îmi tot zicea că acum e foarte important. Dacă ei propuneau ceva și nu-i plăcea? Ce ai făcut, măi, ai pierdut timpul cu copilul ăsta?

Deci mi-am dat imediat seama că la început pe ProTV nu intra om care să nu fie cu validarea lui. Nu exista nici măcar un rol secundar într-un serial. Pe absolut toți trebuia să-i vadă, să-i aprobe. Dar avea și chestia asta, avea o viziune. Că îi punea pe toți. Treceți toți prin fața camerei. Că poate te iubește camera. Avea flerul ăsta.”

Mihai Călin:

 

Mihai Călin a avut un parcurs legat de televiziune înainte de Pro TV, care a dus ulterior la implicarea sa:

În perioada 1993-1994, proaspăt absolvent de actorie, el a început să realizeze mici emisiuni și reportaje despre tineri actori sau studenți la actorie pentru Canal 31 (ulterior ProTV), la sugestia realizatorului tv Remus Andrei Ion. Momentul crucial a fost în vara anului 1994, când a fost invitat la Festivalul Film du Monde de la Montreal cu filmul “Pepe și Fifi”, regizat de Dan Pița. Nu avea bani pentru călătorie, abia terminase anul al IV-lea de facultate. A reușit să obțină o viză de Canada destul de simplu datorită invitației oficiale de la festival. Un văr i-a împrumutat bani pentru biletul de avion București-Paris. Pe ceilalți nu-i avea, erau vremuri sărace, cu prea puține oportunități.

Mișu își amintește întâlnirea care avea să-i marcheze viața:

“Mai erau câteva săptămâni până la festival și treceau zilele, nimic, nimic. Mă sună Dan Pița într-o zi, cu vreo săptămână înainte de plecare.

“Ce faci, măi, făcuși rost de bani? Nu, nu. Merg până la Paris. Păi și după aia? Nu știu, vin înot. Nici nu cred că mai pot să dau biletul înapoi, nu mă pricep. Așa că mi-am luat viza, dar nu știu. Bine, stai un pic. Revin. M-a sunat după 5 minute. Fii atent, te duci mâine dimineața la adresa asta la Piața Victoriei, Te duci acolo, e o agenție de publicitate, Young & Rubicam. O să-ți dea banii de bilet, te duci și…Și vorbești cu Adrian Sârbu. Zic, cine-i ăsta? Habar n-aveam. Du-te acolo și întreabă de Adrian Sârbu. A fost la o vizionare a filmului, i-a plăcut de tine și a zis că îți dă banii. Nu fusese premiera încă, dar ei se știau, na, din meserie. Sârbu era și el profesionist de film. Acesta, dealtfel, a fost și un mare avantaj al lui ca patron de televiziune.

Și Sărbu îmi zice: Da. Am văzut filmul. Mi-a plăcut ce ai făcut acolo. Câți bani vrei?

Aici m-am blocat. Nu știam ce să răspund la o astfel de întrebare. Nimeni nu mă întrebase vreodată asta.

Bine, eu știam că el știe la ce îmi trebuie banii, dar pe mine nu mă întrebase niciodată nimeni câți bani vreau.

Chestia asta cu câți bani vrei. Era ceva…Că doar nu ceream un sandwich. A insistat: Câți bani vrei?  Nu am biletul de la Paris încolo. Bun, hai că văd că habar nu ai pe ce lume trăiești. Te duci acasă, vii mâine și îmi spui.”

A doua zi, Rodica, asistenta lui Sârbu, a aranjat cumpărarea biletului Paris-Montreal dus-întors și i-a mai dat în plus 300-400 de dolari pentru cheltuieli.

După întoarcerea din Montreal, în septembrie, a început repetițiile pentru un proiect de emisiune de dimineață, numit provizoriu “Apartament pe Moșilor”, care urma să fie un “incubator” pentru diverse emisiuni pentru lansarea Pro TV. Acest concept era inspirat de emisiunea britanică “Big Breakfast”. Își amintește amuzat cum toți, inclusiv personalul administrativ, erau puși să treacă prin fața camerei, o practică specifică lui Sârbu, care voia să vadă cine “e iubit de cameră”. Putea fi oricine.  Aceasta era o abordare specific americană, în care nu era neapărat nevoie să fii actor pentru a apărea la cameră. Românii nu se confruntaseră cu astfel de formule de afirmare, le văzuseră cel mult în filme.

“Ei încercau pentru lansarea PROTV-ului să facă un incubator așa de diverse emisiuni. Pentru tineri, pentru copii. Noi am încercat, inspirându-ne de la Channel 4, de la englezi, Big Breakfast. Era o emisiune de dimineață care se desfășura într-o vilă. Cu multă lume, cu tot felul de chestii. O echipă de zeci de oameni, înțelegi? În curte se întâmplau chestii. Venea unul, cânta, altul trecea cu vaca. Ieșea unul la balcon. Nici azi nu s-a făcut așa ceva la noi. E mult prea costisitor.”

Mișu povestește și de momentul în care a dat casting pentru fotografia Te uiți și câștigi.

“ Mi-amintesc că eram eu puțin nebărbierit. Și mi-au zis: trebuie să te bărbierești neapărat. Păi, doamnă, nu știu, să văd. Și mi-au dat o lamă, m-am dus într-o încăpere obscură, deloc luminoasă, nu era confort. Nu prea era apă caldă acolo, era apă rece, m-am bărbierit. Că trebuia să fie racod. Totul se făcea rapid, spontan. Și rezultatele se vedeau imediat.“

 

Gianina Corondan, ăsta e numele meu

 

“În 1995 eram în Teatrul Studențesc Podul, tocmai terminasem facultatea cu profil economic, dar eram atașată mult de actorie, lucrasem cu Andrei Șerban, revenit  în România la Opera Națională pentru Oedip-ul virulent pe care l-a creat la vremea aceea.

Întâmplarea a făcut să mă întâlnesc cu asistenta de scenograf cu care lucram la Operă, Georgia Cristea, la un moment dat, în oraș. Ea aduna materiale pentru un matinal care se repeta de zor la un canal mic TV, Canal 31. Și era ceva care provizoriu se numea Apartament pe Moșilor, se dorea a fi o emisiune foarte dinamică și creativă. Părea ceva desenat pentru mine, așa că i-am cerut date, iar a doua zi am venit să dau și eu probă pentru matinalul acesta plin de neastâmpăr.

Toată lumea trecea prin fața camerelor. Noi, cei care dădeam probe, intram într-un studio plin de camere care ne filmau, ne dădea indicații regizorul de teatru Gavril Pinte, țin minte că făceam jocuri diverse de actorie, spuneam bancuri, ne jucam mult, erau invitați toți cei din proximitate să își încerce talentele. Atunci m-am cunoscut cu George Vintilă, Ovidiu Cuncea, Viorel Gaiță, Delia Nartea, a venit și fata care făcea munca de secretariat și contabila, toată lumea prezentă se dădea în acest carusel incitant-amuzant. Eram chiar în sediul de început din Pache Protopopescu, cel care acum este într-o stare deplorabilă, din păcate.

Au urmat zilele în care dădeam probe pentru acel matinal jucăuș, au fost variante felurite, m-am împrietenit  atunci cu mulți actori sau oameni cu diverse alte talente. Și toți vorbeau cu maxim respect de Adrian Sârbu, acest director tranșant, care trebuie să valideze probele. Era un personaj misterios, pe care nu l-am întâlnit decât după vreo două săptămâni de proble, când mi s-a oferit contractul de muncă la acest ambițios mic canal TV. Nu știam decât că ne făcea mare plăcere să explorăm, să lucrăm împreună pentru formula cea mai bună, deveneam prieteni și habar nu aveam ce avea să devină această joacă.”

Despre afișul nostru în trei:

“Îmi amintesc că se făceau așa multe încercări de a stabili echipe, componențe ale unor emisiuni, promo-uri, încît nu am dat importanță acestei ședințe foto la care ne-am aliniat mulți. Nici nu ni se spusese pentru ce o facem. Habar nu aveam că vor alege fețele pentru afiș. Sînt curioasă dacă ei știau exact cum va arăta, dacă au avut un moodboard sau era spontan și acest proces. Cert e că am venit ca de obicei la treabă, fără vreo îmbrăcăminte specială, aveam cămașa mea cu pătrățele bleu, părul care tocmai creștea după perioada de tunsoare zero, eram un personaj straniu. Mi s-a zis: mergi la Media Vision să faci niște poze. M-am gândit că pot fi pentru legitimație. Țin minte că erau mulți actori acolo. Indicația regizorală a fost: Vezi, acolo e o luminiță. Te uiți spre ea și tresari, bucuroasă: A venit! Actoria rapidă de TV nu-ți mai dă timp să întrebi ce să-ți închipui că vezi. Prin urmare, eu, care eram la Canal 31, mă uitam spre o camera video, dar cheia era că de fapt românul se uita spre noul ProTV și zîmbea. Era o școală de comunicare profesionistă care venise, într-adevăr, cu multe de învățat. Nu am dat importanță, nici nu m-a anunțat nimeni ce s-a ales. Am rămas blocată cînd m-am văzut la metrou într-un poster de dimensiuni uriașe. Aoleu, ce-am făcut? Pe unde scot cămașa? Apropo, am și acum cămașa aceea, noroc că-s adepta slow-fashion. Atunci am făcut doar partea video împreună cu Dana și cu Mișu, dar azi, după 30 de ani,  a fost mai plăcut să refacem fotografia, împreună.”

 

Ce părere aveți despre televiziune, azi?

Întrebarea a stârnit emoții. A fost o discuție foarte însuflețită a unor oameni care iubesc televiziunea și pun mult patos în referirile la ea. Noroc că eram fiecare cu treabă, altfel ar fi devenit un talk-show consistent, de cel puțin 5 ore.

Dana:

Δn ăștia 30 de ani, s-a modificat substanțial orice domeniu. Televiziunea însă, nu prea, deschizi și vezi aceleași emisiuni. Ca acum 30 de ani. Deci, cum? Roata norocului poate să funcționeze din nou? Cum de a rămas la fel? Cum de nu s-a adaptat la mine?

Și cred că de fapt și-a pierdut din publicul tânăr și cred că au rămas cei care erau atunci. Sau poate se întorc unii așa, dintr-un soi de nostalgie acum. Are ceva retro.”

Gianina:

“Eu aș zice că nici măcar la fel n-a rămas. Pentru că, de exemplu, emisiuni de copii eu nu văd să se mai facă. Unde e Abramburica actuală, eroina copiilor, vorbitoare de română, cu aventuri specifice, cu accent pe jocurile noastre, pe cultura neaoșă, astăzi? Una emblematică, dedicată generației alpha, gamma, ce e acum la rând. Nici emisiunea meteo nu mai încearcă variante creative, cu excepția lui Busu. Asta ca să vorbesc despre formatele în care noi am fost implicați. Există o inerție a colosului numit televiziune, e greu să țină pasul cu vioiciunea internetului. Și angajații țin de ceea ce știu, ce au învățat, timpul trece și ce știu ei se învechește. Așa că se merge pe formule safe, care nu ridică sprâncene. Să ne aliniem, să nu obosim publicul, să nu ieșim din cutie. Dar tocmai asta cred eu că obosește. Monotonia. Nu mai există nici un efort de creație. Iar publicul alege ce e vioi, dinamic, la zi, adică social media. Publicul, ca și atunci, e viu.”

Mișu:

“Noi am prins momentele creării unui fenomen. Era epoca de după mineriade. România stagna. Televiziunile erau prăfuite. Păi când a apărut Esca, cu stilul ei direct și cu prezența ei…Bună seara București…Bună seara România., pe 1 decembrie 1995 și totul era nou, dinamic, cu un suflu energic al tinereții, și Sârbu era tânăr. A fost o revelație. După aia toată lumea a urmat modelul ProTV.

Astăzi nu prea mă uit la televizor. Sigur că sunt publicuri-țintă diferite. Eu, de exemplu, nu mă uit la emisiuni de genul Noră pentru mama  sau Insula iubirii. Dar nici un episod. Nu știu nimic. Mie nu mi-a plăcut nici când au dat drumul la Big Brother, nu-mi plac chestii de genul ăsta pentru că. nu sunt adevărate. Acest real life e fals. Sunt oameni puși acolo că le place să apară la televizor. Nu sunt adevărați. Ei au ca scop să devină vedete. Și întreaga lor acțiune regizată. sau mai puțin regizată e ca să devină ceva. Relațiile dintre ei nu sunt adevărate. Se adună acolo cu intenția de a obține bani, celebritate.

Ca întreaga societate. Nivelul de educație a scăzut. Mulți dintre producătorii de televiziune zic: noi trebuie să dăm oamenilor ce vor. Mai țineți minte că erau și emisiuni care din start nu își propuneau să aibă un rating? Sârbu risca chestia asta. La început așa a fost. Nici nu conta dacă aveau rating sau nu.

De exemplu: Doar o vorbă să-ți mai spun., emisiunea de literatură al lui Manolescu, Omul și cartea cu Dan Ci Mihailescu. Asta era un fel de bouillon de critique după modelul francez. Erau multe formate care nu aveau ca miză asta. Creau ceva chiar și pentru o nișă de public.”

Dana:

“Nu știu cât s-a schimbat televiziunea sau cât internetul a devenit atât de puternic și atât de rapid. Și toate aceste platforme diverse și Netflix. Emisiunile astea de azi vin și din cum cei din marketing au analizat ce este reprezentativ, adică s-au gândit la modul general pentru populația României. Ce i-ar prinde pe oameni în fața televizorului.. De fapt, noi trăim într-o bulă, așa, frumos, e culturală, intelectuală. Cu prietenii noștri. Pe când azi se țintesc agitațiile și vizualizările astea. Noi eram aleși după niște tipare, niște standarde, pe criterii de sclipire, de spontanitate, de carismă. Dar pe de altă parte, eu mai simțeam ceva. Te plasau așa, într-o soi de bulă. Te puneau acolo sus.

Așa a început star-sistemul în România. Era ceva greu de atins. Respectiva persoană, odată ce a ajuns pe TV, a trecut 16 milioane de castinguri, a dovedit de 100 de ori că își merită locul. Adică erau niște criterii foarte solide.

După care am intrat în epoca reality show-urilor și oamenii au fost vedete. Ideea că ajungeau fără efort, doar din oameni ca noi. S-a introdus ideea că oricine poate să ajungă vedetă. Din momentul ăla n-a mai fost un criteriu de excelență, de muncă susținută. Așa că s-a renunțat la calitate. Era vorba doar de notorietate. Dacă erai popular. Și pentru o prostie pe care o făceai ajungeai vizibil. Vulgaritatea s-a ridicat la rang mare. Drept urmare s-a rupt și respectul față de un om care apare pe TV. Da, bă, că ești de-al nostru. Oricine poate să fie vedetă fără mare efort. Și după aceea a fost și social media. Care făcea din oricine vedetă. Provocări. Totul devine foarte străveziu, fără fundație, consistență.”

Mișu:

“Oamenii care ajungeau să scrie și în presă sau ajungeau la televiziune sau la radio treceau printr-o selecție. Ei aveau niște studii în spate. Și porneau de jos de multe ori. Aveau un nivel intelectual cel puțin mediu spre ridicat. Când apăreai să vorbești la televiziune chiar dacă nu erai într-o emisiune de cultură, poate într-o emisiune-concurs sau într-o emisiune de divertisment, vorbeai corect, erai coerent, aveai o calitate, aveai ce spune, aveai o cultură generală care îți permitea să faci niște asocieri de idei, improvizație.”

Gianina

“Dar gândiți-vă că era o televiziune, hai două, trei, care puteau să selecteze, aveau un bazin uriaș de ales oameni talentați. Era concurență mare. Numai eu am fost la 3 castinguri înainte de Canal 31 și nu am trecut selecția. Acum s-a democratizat procesul dacă toată lumea are câte o televiziune în buzunar și poate să se ofere publicului, tentația te împinge să crezi că poți face totul.

Ne-am întors prin deconstrucție la pipăitul televiziunii, asta e teoria mea, că omul încearcă acum cu ajutorul tehnologiei la îndemînă să facă singur totul, de multe ori chiar are rezultate încurajatoare, dar observă că dacă deleagă, dacă adaugă profesioniști care să-i acopere cu măiestrie cerințele de creație, redactare, sunet, lumină, editare, totul iese infinit mai bine. Caută să-și facă echipă. Costă, dar merită. Deci suntem în stadiul în care omul, așa cum un copil cu jucăriile  mimează viața, omul mimează televiziunea,  redescoperă acum totul pe cont propriu. Să se bizuie pe alții e ideal, are rezultatele cele mai bune. Și inevitabil se va ajunge la  ceea ce noi am experimentat cu ProTv-ul, care, prin infuzia de know-how american, sărise aceste etape. Pe de altă parte, s-a schimbat și telespectatorul, aici e miza mare, nu mai are așa multă atenție de oferit și va deveni foarte selectiv. În strictă legătură cu educația din școală. Dar asta e altă poveste.”

După  30 de ani, ne-am uitat și ce am cîștigat? Noi, pe de-o parte, oamenii din fața televizoarelor, pe de alta. Da, se văd bine la noi, dacă pui fotografiile lui Marius Tudose alături de cele inițiale, niște kilograme în plus, ceva riduri. Dar cred că am cîștigat încrederea că am făcut ceva bun, curat, cu multă dăruire pentru starea de bine a oamenilor, da, am dus cîteva proiecte la bun sfîrșit, alături de oamenii din echipă și de cei de-acasă, care primeau munca noastră cu entuziasm. Copiii au crescut cu personajele Abracadabra, unde Abramburica era emblematică, le deschidea imaginația spre orizonturi nesfîrșite. Maturii familiilor în tranziția cenușie s-au bucurat să-și testeze cunoștințele împreună cu concurenții lui Mișu, să aibă la dispoziție cunoștințe frumos împachetate și livrate profesionist, iar cei care urmăreau rubrica Vremea nu puteau trece cu vederea o apariție colorată care călca harta țării și așteptările cuminți în picioare și s-au transformat în tinerii care azi mă opresc pe stradă să-mi spună că i-am influențat.

Cred că dacă te uiți profund în urmă cu 30 de ani, chiar cîștigi. Măcar o clipă de istorie a televiziunii prin care ne-am aflat și noi trei, vremelnic.