Thank you, Brăila

Pe gînduri

Am călătorit mult în ultimii ani prin România. Parcă înadins, cu cît lumea descoperea Thailanda și Madagascar și Zanzibar, eu m-am proptit în piciorul de plai și dă-i și cercetează-l. Nu zic, e frumos să ai perspectiva mapamondului, experiența lui Peste granițe, aha-ul lui Afară și nu le înlătur sau dezavuez, doar că eu m-am simțit în urmă la capitolul Țara mea. Și m-am simțit nedreaptă cu bogăția de tablouri vii, reale din spațiul acesta binecuvîntat, trebuia să le caut și pe ele. Mai întîi pe ele. În pandemie, cînd am fost condiționați de a ședea blînd, între granițe, am aflat mult despre omenie și despre frumos și despre a nu te lăsa bătut și despre complexul nostru de inferioritate. Am dat de oameni care au făcut splendori din locurile de care au grijă, locuri cu nimic mai prejos de cele ale Străinătății. Doar că tot noi credem că-s mai prejos. Și atunci le înjosim, le minimizăm, le ridiculizăm. Și am mai deslușit și imperativul de a ne obloji întîi pe noi, ca să putem fi siguri pe noi și eventual mîngîia capetele celor de departe.

Să umbli, dar să și vezi

Tot călătorind și căscînd ochii, mi-am dat seama că umblu de multă vreme în lung și-n lat prin țara noastră fără să o văd cu adevărat. Făceam treaba, treceam prin locurile respective ca un somnambul. Concentrată doar la ce aveam de făcut .Treceam prin reședințe de județ sau localități cu evenimente, prin locuri de prezentat spectacole sau de realizat emisiuni, sate, cătunuri de deal sau cîmpie, vedeam, dar nu înțelegeam, nu trecea prin mine. Gîndul era în altă parte. Robotic, apăsam butoanele potrivite, executam programul și apoi zvrrr, depresurizare, bfff, drumul înapoi pentru încărcarea bateriilor. Ca și cum în altă parte se scria cartea mea. E greșeala multora, e furia nerăbdării, goana după a demonstra, a avea, a fii relevant, setea de înșurubare în sistem, de aceea ne mai temperează înțelepții și zic Trăiește clipa. Are și sensul de Fii acolo, vezi, reține, pipăie, trece prin tine totul, nu doar de a te distra, cum insistă distractorii de serviciu, oamenii din publicitate, să credem.

Năucia

Trăiam bine cu impresia că am vizitat multe din țară. Că le-am corelat., voinicește. Că am aflat neștiute taine. Că am ceva drumuri la activ și amintiri din fiecare loc. E adevărat, am tolba plină de povești. În realitate, m-am bucurat doar de punctul-terminus și de proiectele încapsulate pe parcurs, nu de întreaga călătorie. Într-un fel, e normal. Spune-i școlarului să se bucure de anii de școală cînd urmează evaluarea națională. Tot ce face e în sensul ăla. Dacă-s adulții cu ochii pe el.

Da, am circulat ca student-actor la Teatrul Podul la Sibiu, Timișoara, Tulcea și Iași, ca prezentator la Gura Humorului, Oradea, Brașov, Cluj, Mamaia sau Bușteni, ca solistă de trupă, pe unde n-am zgîlțîit microfonul, ca jurnalist, ce buchete de însemnări am adunat, în turnee sau deplasări, dar nu-mi amintesc decît sălile de spectacole și pe cele de mese, maxim cîteva edificii, monumente pe care nu ai cum să le ignori. Pe acolo este traseul unui om din domeniu, cu rare excepții. E drept că a fi la serviciu este diferit de a fi în vacanță și a avea timp să te delectezi, să te bucuri de înțelegerea deplină a ce vezi. Dar parcă și-n vacanțe priveam superficial totul. Am observat cît de riguros treci prin țări îndepărtate, cum savurezi descoperirile. Propria țară nu o tratezi cu aceeași atenție. Că ea e gratis, e for granted.

Englezii ăștia…

În 2006, odată cu emisiunea O tură de aventură, realizată la TVR, am avut prima trezire. Prezentam alături de Tom Wilson, un englez care locuia de 3 ani în România, știa deja și limba și era foarte foarte implicat în viața socio-culturală a țării de adopție. Aveam să aflu în cele 15 ediții de emisiune că știe mai bine decît noi, românii din echipă, locurile noastre de baștină. Cum poate noi știam Manchesterul lui natal și împrejurimile lui. Și am simțit ceva ce nu mi-a plăcut. O ciudă amestecată cu dor, cu neastîmpăr și vină și of. Ca și cum afli că un domn de pe stradă știe unde-ți ții tu ciorapii sau cîte tigăi ai în propria-ți casă maibine ca tine. Bizar. Și alarmant. Și nelalocul său sentiment.

Așa că, de atunci, am început să fiu atentă. Mai atentă. Am început să deretic mai bine, să dau drumul la Dunăre și s-o închid cînd plec din casă în cutiuța inimii,  să fiu atentă în ce dulap pun informațiile făcute pachet, să iau aminte ce perdele am pus peste diversele Chei și defilee, să rețin numele pe care tot eu, adică noi, le-am pus de-a lungul istoriei, ca să știu mai bine despre avutul meu decît alții.

O fi de la pandemie?

Anul trecut am avut o nouă revelație. Oamenii trăiesc în aceeași pîclă în propriile case-oraș.

Am făcut Vizită de Lucru la Brăila și, deși mai fusesem de multe ori, am descoperit abia acum și plimbările pe Dunăre, și parcul central, și Teatrul Maria Filotti, și Biblioteca Panait Istrati, și Biserica Grecească și străduțele mustind de istorie, și casele vechilor negustori și povești și legende, și vorbe de duh și covrigi ca pe vremuri și locuri noi de popas  și ateliere de creație și savoare gastronomică. Într-o singură zi.

Cum am făcut asta? Să-i spunem noroc? Nu, e un fel de iubire trează a unor entuziaști. Te molipsești. Ca de un virus. O pandemie a bucuriei nu aveam și noi parte.  E vorba de niște ființe cu sensibilitate acută care-și iubesc locurile natale și strălucesc cînd vorbesc de ele.. Pur și simplu, am pătruns pe alt palier. Cu ajutorul oamenilor, care m-au îndrumat, m-au ghidat și, foarte însuflețiți mi-au arătat ceea ce era frumos la ei. În cazul meu, au fost trei fete minunate. Adică Flori Vioreanu, Florentina Giol și Mihaela Roșu. Flori și culori.

Flori, producător de lavandă și organizator de evenimente ale producătorilor români în Brăila și în alte orașe din țară s-a reîntors în orașul ei natal pentru a face ceva, deși avea serviciu bine plătit la București. Ne-a luat la plimbare cu barca, ne-a descoperit excelenta cofetărie Poem Cafe și Florăria-cafenea Ribond a Andrei. Cu Flori am trecut pe la recent renovata Bibliotecă Panait Istrati, o clădire superbă care organizează lucruri de senzație pentru copii.

Am bătut și la ușa atelierului de designer Florentina Giol, de care știam că a lăsat Bucureștiul pentru liniștea incredibilă a orașului natal, care-i dă inspirație pentru colecții vestimentare foarte apreciate. Străduța ei superbă ne-a întîmpinat cu parfum de covrigi calzi, cu bragă și cu ședințe foto ad-hoc. Nu s-a mai putut, ne-am descălțat și, cu tălpile în pămîntul prăfos al drumului, am călătorit instantaneu în vremea lui Panait Istrati, s-o găsim pe Chira Chiralina și să încingem o horă.

Mihaela este ghid, și unul excelent, care ne-a făcut spectacol din propriul oraș. Flori cea sufletistă ne-a recomandat-o pentru un mic tur. Mic tur? Regal. La întîlnirea cu Mihaela am pus modulul Live pe telefon, să vadă toată lumea prietenă și am pornit să descoperim cotloane și unghere. La finalul celor 30 de minute, lumea dădea share și brăileni înlăcrimați ne mărturiseau că nu știau în ce oraș locuiesc..Chiar nu ne-am așteptat ca Mihaela să aibă această putere de a ne transporta cu gîndul în istoria Brăilei și în poveștile misterioase ale clădirilor, străzilor rămase martore.

Și mai apoi, cîte reacții! Nu știam în ce oraș trăiesc! Habar nu aveam că în Brăila avem asta și ailaltă! Trebuie să mă plimb mai mult prin propriul meu oraș!

Priviți în jur cu drag

Asta e concluzia la care am ajuns, de fapt. Ar fi bine să ne plimbăm mai mult prin propriile orașe,. Să ni le prețuim. Să le respectăm. Noi, în primul rînd. Da, au zone comuniste, au clădiri părăginite și drumuri desfundate, dar s-ar putea să descoperim ceva, poate o bucurie inexplicabilă, dacă le dăm șansa de a vorbi. Pentru că noi credem că le știm și gata, nu ne mai interesează. Ne plictisesc. Sînt banale. E altceva, domle în Occident. La noi nu e nimic frumos. Ne e rușine cu localitățile în care trăim. Nu au farmec. Nu-s ca alea și ca celelalte din depărtări, chiar și orașul vecin e mai ofertant.

Dar nu e așa! Noi sîntem cei care nu mai lăsăm imprevizibilul și imaginația și dorul să ne umple. Copii fiind, ne jucam în același perimetru ponosit cu o fervoare și o permanentă voioșie. Numai mersul la culcare ne oprea. Pentru că eram curioși. Și aveam imaginația la purtător. Și nu eram așa pretențioși. Băteam mingea la un perete scorojit și ce mai iubeam peretele ăla. Mai presus de toate, eram atenți. Eram prezenți. Nu ne scăpa nimic. Ochi și urechi. Niciodată teleghidați, ca adulții.

Nu știu cum se face, dar tot revin la explicația asta, care mi se pare de bun simț. Uităm să fim copii, liberi și vioi, și asta ne asprește și ne ia tot farmecul personal și al locurilor în care stăm. Și mai vine un prinț Charles și spune Ce minunat e la voi. Îmi iau și eu o casă aici, e prea frumos . Pup, pup, puuup, vreau să stau și eu aici! Și noi zicem, nedumeriți, abia trezindu-ne: Unde, mă, majestate, aici, în spelunca asta? Cînd mata ai palate Bachingam și ponei și Tamise și domenii? Da, zice el, e quite well în UK, dar aici aud păsări, văd iarba de un verde diferit, aveți cerul aproape…Avem noi? Ia să ne uităm mai bine. Hm…Da, bă. Ia uite ce aproape e cerul. Avem.. Bine că a venit prințu, că muream proști.

Așa că, mulțumesc, Brăila, că m-ai pus față-n față cu ideea de a vizita de plăcere în România un oraș care se crede nearătos, fără calități, care se desconsideră acut, dar care, de fapt, are atîta farmec..

M-am trezit.