Cine e acest Valentin de care ne tot lipim?

A venit după Revoluție și la noi libertatea.

A venit libertatea de a mima. Cu multe modele reale și altele de mucava a venit. Și am înghițit-o hulpav, cu tot cu cocacola și mcdonalds și blugi și branduri și publicitate și gumă de mestecat și limuzine și teve comercial, și filme și oscaruri și show-uri strălucitoare, zgomotoaase și boybands și girlbands și englezisme și voie de sus.

Ce e mai frumos pe lume? Americanul! Că am văzut noi în filme. Atunci, hai să-l imităm! Hai! Dacă tot orbecăisem în cenușiul totalitar și nimic nu fusese cu sclipirile reale, hai să punem lumina și lupa pe adevăratele valori, pe tot ce e de succes la el! Hai!

Așa și-a spus românul și a adoptat printre altele sărbătoarea îndrăgostiților, așa numita Valentine’s Day. Sigur că mă obsedează deja autorul necunoscut care decretează zilele internaționale, am mai scris despre, sigur că unele, cum e ziua femeii, ziua copilului sau a îndrăgostitului  se detașează de ani buni și au mai mare priză la public, aha, iată dar ceva care ne zgîrie tuturor creierii, de pildă de ce priză la public, de ce să fim mereu public, de ce să împărțim totul în public și scenă? De cînd a devenit totul un show? Dintotdeauna, de cînd s-a hotărît  că poporul se ține cu pîine și circ. Ar fi un prim răspuns. Bine. Al doilea răspuns, evident, este legat de consum. Să creăm nevoia de consum. E ziua copilului? Trebuie să-i cumpăr ceva, chiar dacă ieri am serbat ziua lui de naștere. Așa se face. E totuși, ziua copilului. Toată lumea o serbează.

Intimitatea publică

De ce simțim nevoia încolonării? Asta e obsesie veche, hai să nu o dezvolt iar. Ne-am încolonat. Cert e că ne-am procopsit cu această zi a îndrăgostiților și noi, românii. Dacă stau bine să mă gîndesc, eu însămi am pus umărul, ca pion, la implementarea acestei sărbători, în perioada mea de protevism. Am recitat, la matinal, alături de Mihai Călin, niște vorbe din Romeo și Julieta. Dar la TV este show. Problema e că show-ul inspiră. Și face pro(ce ironie:))zeliți. Și totul devine show. Ăștia mici se pupă, filmează-i. Părinții au 50 de ani împreună, pozează, pune pe social media. Eu cu nevasta, la  masa de familie aniversară, stop cadru, să vadă lumea. O intimitate mare, publică. What? Intimitate publică? Oximoron sublim.

Dar, la urma urmei, ce e rău în a serba fluturii din stomac, îndrăgosteala? De ce să nu avem alt și alt prilej de sărbătoare? De ce să nu achiziționăm obiecte-simbol cu care să-l aglomerăm, pardon, să-l mîngîiem pe cel pe care-l iubim?

Nonconformism sau puterea de a-l elimina pe Trebuie

M-am tot analizat, dur de tot, m-am suspectat de sindromul Gigi Contra . Orice se scoate la mezat nu-mi convine, vreau invers.  Oare așa am făcut, asta mă mînă, să apuc pe altă cărare, să deraiez, poate, doar ca să fiu altfel?

Hm. Teribilă introspecție. M-am analizat obiectiv, dur, competent. Și nu, nu e adevărat. Nu am impulsul ăsta mereu. Ci doar atunci cînd nu e logic, e formal, cînd sună fals. Cînd nu are miez, sesizez și mă enervează. Mie-mi place și coaja simplă, dar ansamblul funcțional trebuie să conțină și miez și coajă, ca să poți judeca un tot.

Așa și cu ziua aceasta. Îndrăgostirea. Vă propun să n-o serbăm deloc i să ne vedem de viață sau să o serbăm zilnic. Eu așa aș vrea. Zilnic. Nu e mai bine? Nu. Pentru că am mînca tort zilnic, ne-am îngrășa, am da în diabet și alte probleme.  Dar sărbătoarea nu trebuie să fie cu tort, și asta e ceva mimat. Trebuie aia și trebuie ailaltă. Și ce se întîmplă dacă nu ne conformăm? Nimic. Ne luăm unii după alții ca niște păpuși fără discernămînt .Ne luptăm atîta pentru educație, să facă și copilul ăsta o școală, să fie deștept, să judece cu propria minte, ajungem să judecăm analitic totul și sfîrșim tot marionete, dar cu școală. Adicătelea, noi analizăm cînd ne încolonăm, știm ce citate să folosim, ridicăm intransigent sprînceana, dar tot masă amorfă sîntem, batem pasul la unison cu ceilalți, oricît de fără sens ar părea. Păi zbuciumul poate fi teribil, dezamăgirea e mai mare. Mai bine stai fără școală. Cîtă luciditate, atîta dramă, nu zicea rău cine zicea.

Vă zic ce mă intrigă suplimentar. Nu, că nu mă deranjează, știu că n-am cum eu schimba tăvălugul. Mă intrigă doar. Nevoia asta de validare. Ne expunem public în doi în ziua de 14 februarie, să vadă ăilalți că intrăm bine în matriță. Pe Facebook, cap în cap, ochi în ochi, mînă-n mînă. Ne-a reușit și tema asta de pe 14. Ne-am arătat public fața noastră luminoasă, cum am văzut că a făcut mai întîi Jennifer Lopez, apoi Gina Pistol, care, oricum, aparțin showbiz-ului și apoi vecina din blocul de vizavi. Și dacă nu arătam, păstrînd pentru noi, ce era? Ar fi fost scandal? Ar fi zis Nuți băăăi, Gigel, necioplitule, da ce, te rușinezi cu mine? Tu nu mă iubești? E ușor de ghicit că de la partea feminină vine impulsul. Nu-mi imaginez că George propune Hai dragă Matilda să ne expunem și noi iubirea pe profilul de Insta, doar e 14! Stai, dar ce e cu fetele astea și nevoia de validare, iubirea nu e ceva al nostru, al celor doi? Cine ce treabă are cu perechea X sau perechea Y, cu cantitatea de iubire, freza, culoarea sau sexele implicate? Nu e doar o treabă personală? De ce trebuie să fac poză, film, tămbălău, să arăt cum radiem noi? De ce? Nu ne e nouă de-ajuns? De ce sentimentul, emoția, ceva atît de inefabil, poetic, fragil, de greu de descris, să ia forma show-ului, cu tot prozaicul, formalismul lui? Știm, tot din media vine pocinogul.

Ne plac americanii. Și vă întreb. De ce nu serbăm și Ziua Recunoștinței? Că la ei e la loc de cinste. Un prim răspuns e pentru că nu a mizat ProTv-ul pe show-uri cu tema asta. De ce n-o fi făcut-o? Nu-s nici ei perfecți. Cred.  Poate pentru că nu ne place curcanul? Poate că avem prea multe sărbători deja la sfîrșitul anului? Cum așa? Dacă-i bal, bal să fie!  Să luăm măsuri. Atenție, avem lacune mari de tot. Toată lumea copanele de curcan sus, că și recunoștința e un sentiment frumos, înălțător, care poate face de asemenea content pe social media, dacă pui lista cu oamenii cărora le ești recunoscător. N-ar fi frumos?  Într-o anume zi, la final de an, toți să venim grămadă cu aceste expuneri publice. Să fim frumos organizați, nu mai devreme, nu mai tîrziu, că și recunoștința asta trebuie ținută în frîu.

E ca și cum cineva ne împarte ziua în fragmente cu teme date, dimineața e dedicată sportului, haideți toți să luăm o minge în mînă, gata, mulțumim, am bifat, la prînz serbăm bucuria de a rîde, hai, înainte de a ne așeza la masă 5 minute de hohot de rîs, că face bine la stomac. Nu mai bine facem noi sport cu adevărat de plăcere, adunînd prietenii cînd se poate? Nu mai bine rîdem noi liber, sincer, neforțați, natural, cînd chiar ne vine?

Avem prea multe de bifat, ne dăm prea mult silința și totul se îndepărtează de la a fi autentic. Soldați obligați să ia, în același timp, pilula de sărbătoare, de gym, de rîs, de clipit, de călcat cu talpa iarba, de privit spre cer.

Dragoste cu sila nu se poate. Deci ne-am îndrăgostit cu adevărat de Valentin ăsta?

Mai bine mergem la țară și căutăm Dragobetele. Sau iubirea din care am venit noi. Care, orice-ați zice, undeva sub glie este.