Inainte si dupa P
P de la Paste. P de la pandemie.
Ma tot intreb daca dupa aceasta molima ne vom transforma. Nu in cyborgi, nu in carabusi spatiali, ci in oameni mai buni. In general, noi, locuitorii planetei si in special aceasta natie atat de simpla, dupa vorba, dupa port, dar care se complica atat de mult si nu-si mai regaseste nici vorba, nici portul. De romani zic. Ma intreb daca vom fi mai chibzuiti si vom incuraja productia lucrurilor esentiale in interiorul tarii, intr-o forma desteapta, care sa ne permita supravietuirea, o siguranta mai mare daca o alta napasta ar navali peste lume. Am invatat ceva din neajunsurile de acum? Adica, vom proteja ramurile economice strategice? Agricultura locala, sa avem ce manca, medicina si farmacie locala, sa avem cu ce ne obloji, inteligenta locala, sa avem cu ce, orice. Ma intreb daca se va mai pleca spre zari mai prietenoase, daca se va mai intoarce fiul risipitor.
Multi observa lucruri bune aparute din experienta izolarii, cel mai des aud de descoperirea valentelor culinare, de gradinarit mai cu talent acolo unde batatura este prevazuta cu pamant si aer liber, de trecerea in online a multor activitati, de curățenie desavarsita, de somn indestulat. Pai daca ma iau pe mine exemplu, toate schimbarile acestea se verifica neindoielnic. Am devenit o gospodina ceva mai atenta, mai pasionata si mai diversificata. Rafinata, ce s-o mai ocolesc. Multe premiere pot bifa de la sfarsitul lui martie, m-ar invidia si teatrele, specialiste in lansari dese in conditii normale. Insa eu am patruns in lumea luxurianta a supelor, ciorbelor, iahniilor, salatelor si sosurilor, a painii crescute peste noapte ca o ordonanta de guvern dubioasa, a prajiturilor coapte cu drojdie dar si cu improvizatii ingenioase. Cu gradinaritul nu ma pot lauda, in afara unui castravete plantat in balcon care a crescut mai repede ca rabdarea mea sa se raceasca supa, nu pot declara decat ca mi-am depasit planul cincinal la planuri de viitor, bineinteles, dragi tovarasi. Trecerea in online mi-era familiara de ceva timp, de cand am devenit propriul stapan al propriei firme, dar discutiile cu grupuri de prieteni de orisiunde pe Zoom-ul gratuit imi erau straine, ii preferam pe oameni adunati in proximitate. Curatenia a fost si ea bifata, doar veneau sarbatorile, le-am considerat pe ele musafiri si am actionat ca de obicei. Nu facem noi curat “daca vine cineva?” Vai, nu, stiu, nu-mi sariti in cap, stiu ca facem pentru noi, ca suntem niste harnici, niste impatimiti ai igienei in permanenta, obsesiv, dintotdeauna, chiar daca ne e lene, chiar daca venim lesinati de oboseala acasa, chiar daca ne-am dezobisnuit sa facem cu drag lucruri simple. In privinta somnului, i-am acordat prioritate lui Mos Ene, ca e domn in varsta, celebru si bogat in vise. Ni s-a recomandat sa lasam seniorii in fata la coada, asa am facut. Si am fost rasplatita. Rareori prindeam 7 ore de somn inainte. Acum, ca multa lume, m-am lafait.
Dar mai presus de toate aceste modificari de comportament obligatorii, de micile tentatii de a schimba ordinea superficiala a lucrurilor, se vorbeste de intalnirea cu sinele. De suflet. De regasirea noastra individuala. Cica am fi intr-un moment extrem de prielnic de a ne analiza temeinic. Zic toti, mai mult sau mai putin patentati, avizati, licentiati. Este ragaz pentru examinarea sufletului, pentru a pune la cale evolutia lui. Ca nu mai avem cum fugi si intr-un fel suntem obligati. Gata cu traficul aglomerat, call-urile importante, afacerile gata de start sau in plina dezvoltare, bani, sedintele si spectacolele la care ne inhamam masinal. Sa ne gandim cu adevarat cine suntem si ce vrem. Fiecare. Sincer. Daca ceea ce faceam inainte de pandemie ne implinea. Daca ne-am uitat cu adevarat la cei din jurul nostru. Daca am ajutat. Pe vecinul varstnic, singur, cu care nu vorbim niciodata. Daca stand in casa ni se arata trasee nedescoperite in noi. Daca punem iar mana pe instrumentul lasat deoparte, pe masina de cusut, pe pensula, pe foaie pentru a scrie. Daca recurgem la internet pentru a dezgropa pasiuni uitate, amanate, predate actual. Daca simtim bucurie chiar si intr-un metru patrat, constransi de imprejurari. Daca stim sa facem si copiilor totul mai usor, sa le indicam un sens. Daca reusim sa le tinem inima sus parintilor ingrijorati. Daca stim sa ne rugam. Daca conteaza lucrurile care contau.
Si apoi, vine sirul de intrebari legate de ce va fi dupa ce molima se va stinge si atunci intra in scena ingrijorarea.
Daca ocupatia noastra e pe cale de disparitie, ce sa alegem. Daca Romania este de-ajuns pentru calatorii, cel putin o vreme. Daca n-ar fi mai bine sa avem propria gradina, sa redevenim strabunicii nostri.
Lumea se lupta cu frici, iar Romania nu face exceptie. Deocamdata suspiciunea si libertatea de a imprastia orice gandesti se plimba liber prin ochii si sufletele noastre si da nastere haosului launtric. De aceea lumea iar se imparte si se desparte si se cearta si se insulta ca unii ies sa ia lumina ca unii nu, ca unii cred ca unii nu, ca unii clameaza autoritate militara, ca altii zic Doamne fereste, ca unii profita de situatie prin inselaciune, ca altii ajuta cu toata inima. Nimic nou, ai zice. Sederea acasa nu a lucrat in noi de-ajuns. Inca nu avem intelepciunea de a tacea mai intens. Lasand constiinta sa graiasca.
E cazul sa ne adancim si mai mult, ca sa iasa blandetea, linistea, intelegerea si empatia la iveala. Sa fie lumina. Pentru ca acesta este cel mai stralucitor dar pe care l-am primit de Pastele 2020 si nu-l vedem, pacaliti de flama orbitoare a stirilor si necajiti ca nu despachetam drept cadou urechi rozalii de iepuras, cu funda roz. Lumina. Se face lumina. Si candva o sa stim daca s-au produs schimbari in lumea larga si in noi, romanii, dupa aceasta criza. Ca, doar n-ati uitat, dupa Sarbatoarea Invierii, an de an ne innoiam. Iar daca momentele coincid, nu poate fi vorba decat de o profunda transformare. Nadajduim.
Sărbători fericite, cu invierea binelui din noi!
