Măria Sa, Buhuhublicul țintă

Da.

Publicul se uită țintă. Cred că e o conspirație. Ce e aia PUBLIC?

E o entitate dependentă de mișcările tale. Cum te arăți puțin mai altfel,mai zălud, poate mai gălăgios, chiar mai talentat, el, orice-ar face, orice l-ar acapara, lasă tot si se uită țintă la tine.

Publicul ăsta. E o ciudățenie. Să zicem că te apucă urlatul unei melodii. Ai această pornire. E firească, uneori te trezești cu asta pe cap și nu ai cum să eviți dorul lăuntric, pornirea. Și te lași în voie, tot înainte, dai fîu liber acelei melodii. Cunoscute sau compoziție proprie. Ieși din mașină după ce ai parcat regulamentar și lași să-ți iasa pe gîtlej un gîlgîit muzical, cu arabescuri, melisme, inchipuiri de ornamente sonore. Oamenii pașnici, care pînă atunci stăteau la coadă să-și plătească impozitele, care cumpărau chinezării la colț de stradă, care filau liniștiți alte persoane, hop-țop se întorc spre tine si se transformă în public. Bu-hu-hu.

Sau poate tocmai ai făcut piața și ți-ai luat copiii de la grădiniță, și tam-nesam dai drumul unui dans debordant, un tăvălug care mătură totul în jur, chiar și căciulile copiiilor, speriați de decizia ta bruscă. Și ce crezi, apare el, se ițeste pe după stîlp sau dintr-un tufiș și se holbează. Se uită țintă. Și la copiii tăi ciufuliți, dar în special la tine. Și nu te lasă pîna nu ai terminat dansul. De unde, de neunde, se alcătuiește el din nimic, este deodata unde nu era. Foaaarte scary.

Și la munte se poate întîmpla. Sau pe marginea drumului. Te poate trosni nevoia, brusc. Lași toate învelitorile, toate platoșele ajutătoare la o parte și te împrietenești cu un copac gros, solid. Sau un tufiș. Ei, dacă nu te-ai ascuns bine, daca lași o fărîmă de piele la vedere, ai automat public care se constituie din fragmente nevăzute, din firimituri de ochi, din cozi de guri și capete de urechi, și, ca-ntr-un film din seria Transformers, te înconjoară, te învăluie și-ți dă alarma. Îți stă inima, ce mai.

Pentru că, în clipa aia are loc un Crr, un Harști, un Stop Joc, intervine blocajul, simțurile îți paralizează, săgețile ochilor iviți de nicăieri, preocupați în urmă cu doar un moment de cu totul altceva te străpung nemilos pînă în măduva oaselor, în creieri, în măruntaie. Țintă. Se uită țintă.  Brrrrr.

Nu știe nimeni de unde apare, de ce, din ce se ițește. Că pînă la urmă, ce-ai făcut greșit, hm, de ce să te țintuiască în halul ăla? Bine, aici am dat niște exemple nevinovate, dar se poate întîmpla sa te urci pe o construcție din lemn sau chiar pe o bucată proeminentă de beton sau pe o ridicătură improvizată, o moviliță să zicem, să glăsuiești ceva, aflat poate într-un dialog cu un prieten rămas jos. În imediata secundă, pac, toți cei care erau în zonă indreaptă toate antenele, simțurile spre tine. Se uită țintă. Zici că ești uns cu un lipici nevăzut care se declanșeaza odată cu urcarea ta o treaptă mai sus. Unii, din disperare, au făcut pactul. Bun, eu mă manifest, voi platiți bilet dacă tot vă zgîiți. Ce se întîmplă, totuși? De unde a pornit totul?

Eu cred că de la Departamentul Publicitate si Marketing. Ei au prăvalit pe toboganul TV situații d-astea, firești, normale, în care oamenii rîd fericiți din orice, dansează în mijlocul străzii pentru că nu mai sînt constipați sau și-au vopsit pereții, fac să zboare mizeria cu un pocnet din degete, resuscitează un om plecat pe cîmpii cu o ciocolată, vorbesc cu cerbii, cu ursuleți de spumă sau văcuțele mov, și-acoperă cărarea albă de păr cu un spray sau se reped să ia Pepsi la litru cu baxul, în timp ce-i pun piedică vecinului, scăpat pe culoar în aceeași cursă furibundă. Și s-a închegat de colo și de colo o mulțime de oameni hipnotizați, o construcție uriașă, puternică, aparent ușor de manevrat ca un balon cu aer cald, așa-numitul Public, Care vine greoi, masiv, care se uiă tîmp, dar care poate călca totul în picioare dacă vrea . Dar Marketingul e pe fază și aruncă mai multe momeli: ia uite, Publicule, ținta e acolo, ba acolo, ia sari dincolo! Și el privește țintă spre tot ce mișcă pe movilițe.

Da, asta trebuie să fie, și nu s-au oprit aici, ei au crescut în Public dorința de a cumpăra cu încrederea că dacă găsești altundeva mai ieftin, vei primi de două ori diferența, că ciobanul din vîrf de munte e o sursă de mare încredere că te poți porta și tu pe rețeaua minunată de telefonie, că dacă posezi o mașină nouă și lucioasă copilul te va admira mai mult, că de Crăciun e necesar să fii mai bun si că dacă nu găsești Supramax articulații mama soacră o să zdrobească cu palma un cartof.

Publicul a fost bun, a fost docil, a ascultat, a privit țintă cum i s-a spus, cum i s-a creat diafilmul colorat, în veșnică mișcare.

Ei, specialiștii în legături nevăzute , au zis: Lucrurile astea trebuie să vă atragă, ia uitați-vă, halei-hop, atenție, ochii țintă într-acolo și într-acolo, a, și dincolo neapărat, hocus-pocus-parasinus! Și am fost cu ochii fixați unde ne-au zis ei. Și așa am devenit toți un Public. Abracadabra, lăsați orice altă treaba și priviți aici! Hai, aruncați-vă visele deoparte și alinierea aici! Hai, numai un pic, înfigeți privirile colea!

Dacă rămînea așa, era cum era. Dar l-au poreclit, în derădere, Public-țintă. Că se uită așa, fix, înțepenit, neclintit, la un semn, ca arcașul la ținta lui. Și asta nu e corect. el a fost totuși bun și blînd, a dat subscribe, a ridicat mînuțele în aer, a urmărit acolo pentru mai multe rețete, și chiar dacă e greoi, el a pus un pic de suflet și încredere. Și noi acum îl miștocărim cu porecla asta. Ba chiar e recomandat, dacă faci niște mișcări mai ample, dacă ai vreun lucru important de zis, să-ți închipui Publicul ăla care se uită la tine fascinat, interesat, gata să asculte chemarea call to action numită. Și cică dcă-l imaginezi bine, el se materializează. Mi se recomandă adesea să mi-l definesc și eu,dar mi-e frică.

Vă zic, așa ceva nu se face. Eu ținta lui, el ținta mea, o sa ne scoatem ochii de pe pozițiile astea potrivnice, de aici a apărut și frica de vorbit în public, e nedrept sa-l etichetăm cu atîtea calcule și cîrnați de cifre. Mai bine ne luăm de umeri și încingem o horă ca bunicii noștri la sărbătoare, care, daca aveau public printr-o minune, se și făcea nevăzut printre ei. Se risipea și teama. Și ținta tuturor, împreună, era sa iubească.