Sergiu Tuhuțiu și arma sa secretă
Sergiu Tuhuțiu este pianist. Dar nu e de-ajuns atît. E un pianist de top. Nu din clasamente zic, că nu mă pricep. Zic din ardoarea cu care vorbește despre muzică, cu care îți aduce sub ochi, prin urechi lumi aievea, zugrăvite măiastru atunci cînd cîntă, interpretează, din strălucirea întregii sale ființe cînd vine vorba de pian, fie că-l pune la treabă sau îl cară pe scări cu ajutoare calificate și antrenate bine in prealabil. By the way, am mai aflat și din clasamente că este unul dintre cei mai buni pianiști ai generației sale.
Bun, o să ziceți, am mai văzut artiști înflăcărați de arta lor, îndrăgostiți de instrumentele mînuite din copilărie, îi vezi de departe. Da, îi cunosc, îi aplaud și eu deseori, sau mă rog, nu atît de des pe cît aș vrea, dar Sergiu e aparte prin faptul că nu oferă doar cîte o porție de muzică clasică bine interpretată. El a făcut din poveștile strînse în timp teme pasionante, motivaționale, care inspiră cel puțin la fel de mult ca muzica pe care ne-o așterne în auz. E un pianist atipic, care înaripează deopotrivă pe cel obișnuit cu partiturile, cît și pe cel trecut mai mult prin Excel-uri. Pentru că, lăsînd la o parte faptul că nu te ceartă dacă aplauzi după simțul lăuntric, nu după carte, cum se face dacă ești meloman titrat la școli înalte, ba chiar te încurajează și pe deasupra te căptușește cu imagini vizuale, spuse printre jocuri de clape, cu povești neștiute ale compozitorilor uriași, cu emoții divulgate neaoș, moroșenește, ca un baci care își încurajează oițele să vadă dincolo de sperietura dată de lupul fioros care poate deveni uneori știința muzicală în toată măreția ei. Fiindcă, ce să vezi, are de veghe niste cîini devotați, harnici, poveștile sale care temperează, liniștesc temerile și dau încredere oricui că muzica poate fi o parteneră temeinică, vrednică de atenție, la orice grad de înțelegere a ei.
Am asistat zilele trecute la un concert marca Sergiu Tuhutiu la Teatrul Godot, adăpostit de Palatul Bragadiru. Am fost vrăjiți de măiestria miinilor sale alunecînd patern pe clape, dar și de firescul cu care ne poartă printre amintiri, subtilități și mistere scoase la iveală cu dibăcia și spontaneitatea unui copil care-și prezintă jucăriile complicate. Noi toți am devenit un cor. Nu am mai prididit cu aplauzele. Nu am mai auzit demult o frecvență așa mare de wow-uri. Cred că e timpul ca România să descopere un artist formidabil, trecut și prin școala londoneză a muzicii umanizate, nemultumite să stea doar pe piedestal, dar și a socializării ridicate la rang de artă.
Muzica are această însușire intrinsecă, iar Sergiu are darul să sape în adîncuri, s-o apucă și s-o împartă în felii generoase, tuturor.
Poftă bună la muzică fără opreliști, direct către suflet!