Si eu am vrut sa emigrez

Am vrut si eu sa plec in strainatate pentru mai mult timp. Nu-mi clarificasem totul ca pe ceva definitiv, incercam sa nu ma gandesc la asta, dar am vrut sa las tara in urma, sa cunosc lucrurile la alt nivel si sa vad ce va fi. Intai am hotarat asta in facultate. Cu doua bune prietene. Asta era planul, sa plecam pe rand, sa ne intalnim Acolo. Adica intr-un loc misto, in care sa facem ce ne place, sa ne randuim vietile frumos atat separat, cat si impreuna. Dar socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ. Prima a plecat, cum ne-a fost vorba, cea mai vrednica dintre noi. Cu o bursa Fullbright. Noi am ramas pe margine, asteptand cu joc de glezne. Invatam, sa ne dam Toefl-ul, sa o urmam. Dar mie mi s-a ivit “joaca de-a televiziunea”, care era infinit mai interesanta decat problematica inflatiei si sistemul financiar pe piata mondiala. Si m-am lasat aspirata de acest urias aspirator de iubitori de culoare, surprize si voiosie. Gandul initial nu l-am uitat, asa ca, la o noua strigare Fullbright m-am aflat si eu, alaturi de cealalta prietena a noastra, cu scrisori de recomandare Pro-TV-iste la pachet cu avertismente ca daca intrerup cariera TV  lumea o sa ma uite, atentie ce faci, cantareste bine, Gianino. Am lasat sortii sa decida. Mi-am intocmit si scrisoarea de intentie si tot dosarul, e drept, cam in dorul lelii, si am asteptat decizia. N-a fost sa fie. M-au respins. Au sesizat neimplicarea vulpile batrine ale tuturor poibilitatilor. Am primit vestea ca pe chitanta de la intretinere, indiferenta, fara reactie, eram prea prinsa cu emisiunea Vremea si cu adunarea de primavara din curtea Pro TV. Cealalta prietena a plecat totusi. Nu in tura aceea, in urmatoarea, cand eu nici nu am mai catadicsit sa ma interesez de data depunerii dosarelor. Renuntasem la ideea de a deveni economist si la cea de a emigra. Cand fetele au plecat efectiv am inceput sa simt dorul putin cate putin. Desigur, aveam multa treaba, ma captiva cu totul munca mea si descoperirea unui teren de joaca atat de ofertant, dar la capitolul prietenie ceva lipsea. Am simtit tot mai acut treaba asta, asa ca am inceput sa le vizitez. Una era in Londra, alta in Bruxelles. Nu le iesise nici lor planul initial intocmai, nu locuiau usa-n usa. Dar continuasera sa se perfectioneze in munca lor, urmasera traseul ales in facultate. Eu- schimbasem complet terenul si uneltele.

Distanta nu ne-a alterat prietenia, ba din contra, momentele cand ne vedeam erau mult mai intense, de parca apasam pe un buton “inregistreaza si simte tot” din clipa cand ne vedeam. Am alergat eu mai mult la ele, fiindca munca nu le permitea luxul timpului liber si aveam de indeplinit si o parte din promisiunea de inceput, aceea de a fi toate trei in momentele importante ale vietii.

De curand, de cand am inceput sa testez viata in afara televiziunii, mi-a revenit gandul de a pleca. Prea simteai mereu ca tragi la o caruta in dezintegrare. Prea se alterau realitati si pretentii, prea se vorbea o limba bolovanoasa, pe care nu o cunosteam si mi-era sila s-o invat. Asta cred ca au simtit toti emigrantii romani. Ca incearca in gol. Ca nu vor sa invete limba smecheriei. Ca nu-s sanse de redresare. Ca e obligatoriu sa evacueze, daca vor sa se bucure putin de viata, daca vor macar iluzia demnitatii. Am simtit si eu asta, cu toate ca limba romana era cea cu care jonglasem de-a lungul timpului, resursele mele se legau de spatiul mioritic. Si am inceput excursii tot mai lungi la Londra, cu intentia de a ma adapta. Micile intelegeri au picat, promisiuni de angajare erau stravezii, dorul de ai mei ma cam inflama, si am hotarat ca ma intorc.  Am ajuns la concluzia ca eu sunt de-a locului, chit ca planeaza acel DACA asupra mea. Daca ma acceptau la Fullbright? Daca promisiunile se indeplineau si ma angajam la Londra, undeva la o agentie de impresariat teatral? Mai eram acum in Romania? Nu. Eram mai fericita? Asta nu se poate sti.

Prin urmare, in decizia noastra uneori e hotarator si semnalul destinului. O apuci pe calea care ti se arata, chit ca te trage ata, chit ca nu.

Ma uit in cercurile mele de prieteni. Sunt ingrijorator de multi copii, multi adolescenti, setati pe gandul plecarii. De pe acum stiu unde vor sa traiasca, cert e ca nu in Romania. Si la intrebarea De ce? raspunsul este Pai ce sa faci? Sa mori de foame? Sunt copii educati, cu mintea brici, care realizeaza ca nivelul intelectual aici le confera perspectiva inanitiei. Nu pot sa-i contrazic, nu pot nici sa ma fac avocatul Romaniei, fiindca am trecut si eu prin gandul si intentia emigrarii. Dar stiu ca in tara e loc de transformari, se pot face multe imbunatatiri, stiu ca sunt in continuare romani creativi, muncitori pe care incapatatnarea sau soarta i-a tintuit in zona, stiu ca nici afara nu esti automat mai linistit. Si mai stiu ca lumea s-a deschis si ca, daca poti, trebuie sa-ti acorzi sansa descoperirii lumii, pentru a fi in cunostinta de cauza daca decizi sa te intorci la matca.

Si mai stiu ca nu mai e valabila zicala Fie painea cat de rea tot mai bine-n tara mea. Ba chiar e respinsa cu nerv. Ca lumea se intreaba de ce in tara in care s-a inventat painea buna eu sa am parte de cah?