Viata e aici si acum

Invitata fiind de Tiberiu Căpudean, vechiul si bunul meu prieten, sa vizitez sediul HOSPICE Casa Sperantei din Bucuresti, am acceptat imediat.  Stiam din vizitele mele anterioare ca o sa am strangeri de inima la intilnirea cu persoanele care sufera de boli amenintatoare de viata, dar stiam tot de atunci cu ce energie si voie buna pot fi intampinata. Asa ca nu am mai stat la discutii si am lasat zapada si gerul afara si m-am proiectat intr-o lume calda, zambitoare, insorita. Numai dupa ce am primit insigna.

Am ajuns in sala unde cateva doamne isi foloseau indemanarea pentru a crea obiecte vesele de décor sau de folosinta casnica. In fiecare sezon, ele lucreaza “cadouri hand-made”. Martisoare, ghirlande, globuri pentru brad.

Doamne! Ce doamne! Toate coafate de hair-stylisti de top, sositi sa le porneasca ziua cu voiosie, trebaluiau cu pricepere. Tiberiu mi-a spus ca saptamanal vin acesti tineri sa rasfete bolnavii. Cu o tunsoare sau o pieptanatura noua, cu o schimbare totala de look. Si in acest fel se celebreaza viata.

Ne-am pus pe glume, pe facut poze, pe schimbat sfaturi si trucuri gospodaresti. Nu vedeai pe nici un chip ingandurarea, tristetea oamenilor din autobuz, din metrou, de pe strada si din magazine, sanatosi si fara probleme reale.

Am trecut prin saloane aerisite, cochete, linistite, dotate cu tot ce trebuie pentru orice nevoi. Vrea cineva sa se dezmorteasca? Poate face sport. Vrea cineva sa doarma? Are tihna necesara. Vrea cineva sa urmareasca la TV ceva? Nimic mai simplu. Vrea o discutie de la om la om? Se poate in orice moment. Pentru ca asta am constatat, absolut toti pacientii internati mi-au vorbit cu entuziasm nedisimulat de personalul formidabil, de psihologi, infirmiere, asistente si doctori care se incapatineaza sa nu tina cont decat de omul aflat in ingrijire.

Cu tot sufletul si toata priceperea. Multi bolnavi tanjeau dupa asta, au fost azvarliti de colo colo multa vreme, si inca nu isi explicau cum de se poate si altfel. Se poate sa fie considerati oameni vii, nu cifre, nu dusi inainte de a fi cazul. Ajungi sa doresti sa fii zilnic in asemenea companie.

“Ce frumos suntem tratati – imi spune un pacient, doctorii chiar ne asculta cand le vorbim. Am fost asa norocos! Imi dau seama prin comparatie, ca am stat numai in spitale. Nu stiu ce am facut sa merit sa vin aici…chiar nu stiu”. Iar doamna Ecaterina Uriasu, ah, e o minune, un suflet mare, incercat, calit, curajos, deci Urias. Un optimism Urias. Si eu am ramas cu un respect Urias si cu dorinta de a mai sta la un sfat cu dinsa.

Cristi este unul dintre receptionerii de la HOSPICE. 28 de ani. Dar pentru ca sufera de fibroza chistica, este si unul din beneficiarii serviciilor de ingrijiri paliative pe care le ofera fundatia. Cristi ne face poze si printre cadre imi marturiseste: “Sint indragostit si planuiesc sa ma insor”. Mi se pare asa normal sa-si faca planuri. Sa se comporte conform virstei lui. Pentru ca depinde si de noi sa le implinim. Daca avem dragoste de-ajuns si sustinere in jur. Si aici sunt din plin toate. Asa cum ar fi normal, GRATIS!

Cred ca noi, romanii, ar trebui sa avem periodic vizite la HOSPICE Casa Sperantei ca sa intelegem si sa ne intelegem. Sa fie obligatorii prin lege. Prin legea iubirii, sigur. Pentru a ne vedea si asculta mai apoi unii pe altii. Pentru a serba darul acesta nepretuit, viata. Pentru a nu mai avea fete ingandurate pe strada. Pentru a fi autentic fericiti.

Pentru a oferi toate aceste raze de soare bolnavilor in mod gratuit, Hospice are nevoie de ajutorul nostru, cit de mic.

Uite cum poti ajuta si tu copiii si adultii care sufera de boli incurabile.

Nu trebuie sa donezi sume exorbitante. Noi toti trebuie sa donam putin.

Acceseaza link-ul de mai jos. E simplu.

Eu am facut-o in ani precedenti si a fost o experienta pe cinste.

Alearga la Semi-Maratonul Bucuresti si cei de la HOSPICE te vor invata cum sa-ti organizezi propria campanie de fundraising.

Alege cursa care ti se potriveste. Acceseaza link-ul de mai jos.