Cadouri, cadouri, cadouri…
Cui nu-i place să primească daruri? Cadouri am vrut sa scriu, dar făceam cacofonie. Așa ceva nu e permis. Ha ha. Ai zis Caco. Vaaai, ce prost vorbești, ce prost te exprimi, ce prost ești. Cine-o fi inventat asta și de ce trebuie să fim așa sclifosiți, nu știu. Atîtea ifose legate de finaluri și începuturi de cuvinte, alăturate în grupul vesel, numitul caco. Dar despre cacofonii, altădată. Acum, despre cadouri.
Primim și dăm cadouri la orice pas. Prevăd că în cîțiva ani vom da-primi cadouri la prima vorbă ascultată-rostită. Bună, ce faci?! Poftim un cadou. Bine, uite îmi trimit robotul să-mi desăvîrșească educația, ia și tu un cadou, mersi mult, vai ce frumos. La ce educație te referi? Mai ține și acest cadou, este pentru casă. Mă refer la educația rutieră, învăț să conduc vehiculul interstelar, am și eu ceva pentru tine, cu toată dragostea.
S-au infiltrat peste tot, atenuîndu-ne, paradoxal, bucuria de a primi-dărui. Cum se face? Se face, că trăim în epoca consumului, furibund și nelimitat, sîntem căutați de marketing și-n gaură de șarpe, s-a mers vioi prin prosperitate, prin tehnologizare și post-tehnologizare, așa că s-a umplut lumea de produse numai bune de păpat, de admirat, de folosit, de circulat. Deci, iată o invazie de obiecte care nu costă mai nimic, pe care le poți învărti în spațiul personal și public, sub formă de cadou, ca să ai un beneficiu prin aportul de emoție și mulțumire pe care le aduc după ele. Moș Crăciun, vătaful cadourilor, supremul inspector de bună purtare și deci bună cadorisire, este copleșit de concurența care i se face de către coloșii comerțului. Am pățit-o într-un an, cînd am dus unui copil de 5 ani un cadou, că nu se făcea să merg la micuț cu mîna goală. Ce mi-a zis piticul, pufnind de nervi? Iar cadou??!!! Era de înțeles. Desfăcuse toată seara la cadouri, nu apucase să se joace cu nici unul. La evenimente se trece deja, ușor-ușor, în altă fază, goodie-bag-ul nemaifiind de-ajuns. Cum ce fază? Ușor de intuit. Banii. Îmi dai bani, vin la eveniment, nu – nu.
Care e totuși ideea cu cadoul? Cîtă serotonină ne aduce? Cum clocotesc în noi hormonii fericirii cînd se apropie obiectul nemuncit? Venit așa, de nicăieri. Pleașcă. Păi, ne aduce senzația asta de tremurici de bucurie, îți sclipesc ochii și ești, după caz, curios, nerăbdător să folosești lucrul respectiv, dacă pică pe dorință. Dacă nu, te bucuri dar te desumfli imediat.
Țin minte Crăciunul mascat în sărbători de iarnă comuniste, cu Moș Gerilă vătaf peste eveniment. Era camuflat așa, acoperit, își schimbase numele, n-avea legătură cu Hristos, de-aia nu știam exact ce serbăm, primeam poze la Moș în brațe de la serviciul părinților iar unii mai inventivi și jucăuși își aruncau o cîrpă roșie pe ei și lipeau niște vată sub nas. Și îți dădeau cadoul. Lasă că au fost jalnici comuniștii să schimbe numele personajului bonom al iernii după rețeta rusească, dar să creadă că lumea chiar pune botul, hm, mare naivitate. Îi asmuțea mai mult bariera asta. Chiar dacă doar în sinea lor. Dar pentru copii, cadoul era o adevărată bucurie. Îl țineai minte toată viața, chiar dacă era ceva mărunt. Era cadoul. Era miracol. Conta.
Acum ne-am schimbat. Înainte nu avea legătură cu nașterea Domnului. Nici acum nu prea are. Colindele se știu doar de coruri profesioniste, copiii le învață și prezintă publicului, cu ținta pecuniară clară. Nu mai este fezabilă formula veche de recompensare, covrigii sau nucile sînt total neinteresante, burțile fiind pline și răsfățate cu toate felurile specifice nunților, zi de zi. Păi, ne-am schimbat? Da, acum e decizia noastră să nu ne pese de nimic sfînt, înainte ne obligau ei și ne enerva asta.
Acum văd la televizor că oamenii nu se mai mulțumesc cu obiecte, și-au dăruit de Crăciun vacanțe în locuri exotice, care au devenit accesibile: Laponia, Dubai, Spania sau insule diverse, după gust. Bun. Vom vizita in plină iarnă țărmuri de mare, vom sorbi direct din nuca de cocos, ne vom undui prin cluburile celebre ale lumii. Și apoi? Ce mai e?
Va fi interesant să urmărim evoluția procesiunii cadourilor de Crăciun. Presimt că peste ani mulți și ani, după ce vom fi fost sufocați de pachete colorate și panglicate în fiecare secundă a Crăciunului, cineva va aduce niște cărți vechi, va scoate la iveală ideea de Crăciun, va povesti despre un copil sfînt care s-a născut într-o iesle și apoi, lovitură de teatru, va inventa ceva absolut nou: adresarea directă, ochi în ochi, unul către altul. Toți vor fi uimiți. Vor experimenta comunicarea. Și o fărîmă mică micuță de emoție. Nu cuvîntul. Starea.
Posibil să mă-nșel. Să verificați voi dacă va fi așa.
Hristos se naște! Crăciun fericit.
