Emigrare? Nu e de mirare

Stare de fapt

Deja milioane de romani au parasit sau parasesc si la ora asta Romania. Emigreaza. Continua un proces ce poate parea anormal, acum, la aproape 30 de ani de la rascoala comandata din 1989. Ma certa zilele trecute o prietena de Facebook ca gresesc numind asta emigrare, ca in Europa de cand cu UE nu poate fi vorba decat de o relocare. Probabil ii suna a “refugiere”. Parca o si vedeam aruncand nervoasa pletele pe spate si ridicand nasul bataios. Ea locuieste in Portugalia si nu se simte emigranta. Spunea asta de parca era ceva cu sens peiorativ sau rusinos in cuvantul respectiv. Bun, n-am gasit alt termen. Dar e prea putin important, starea se stie. Nu preciza totusi si de deplasarea spre un alt nivel de viata in America sau Australia. Eu o numesc totusi emigrare. Faptul ca lasi totul in urma si pornesti pe alte taramuri de la zero inseamna pentru mine o mutare definitiva, o schimbare totala de paradigma in viata ta, o decizie luata dupa un proces dificil de analiza. Ca e mai usor sau mai greu cu actele, ca distanta e mai scurta si poti reveni printre rubedenii si prietenii de inceput mai des, astea-s amanunte. Baza ti-e in alta parte.

Desigur, este o alegere. O optiune personala. Si un elvetian poate sa decida sa paraseasca Elvetia fiindca i-a placut traiul in India. Si francezul poate hotari ca viata pentru el este in Turcia. Dar cand e fenomen, cand milioane de oameni au depopulat un taram pitoresc, bogat si frumos, pare cel putin bizar, e ingrijorator si nu te poti impiedica sa te intrebi de ce. N-am auzit sa vina milioane de englezi in Bulgaria, nici macar sute de mii de americani in Moldova. De norvegieni nici atat sa fi ales puhoi viata in Rusia sau in Cipru. Stai pe unde te-ai nascut in general. In schimb toata lumea a aflat ca Italia este plina de romani, ca Spania s-a incarcat cu vorbitori de limba mioritica, stiu din experienta ca in Anglia ii gasesti pe ai nostri ca brazii  la orice pas, dealtfel au si magazine dedicate, cu inscriptii neaose. De SUA si Canada ce sa mai zicem?. Prin urmare este ceva nevralgic, un motiv temeinic care mana atatia oameni sa-si caute norocul, sa-si faca o noua viata, sa se manifeste in alta parte, in alta tara decat cea unde au vazut lumina zilei si au invatat mersul lucrurilor.Ce este acest lucru? Ce, ce, tovarasa profesoara?! Este curiozitatea cea care te face sa impachetezi, sa vinzi, sa te debarasezi, sa inveti o noua limba si sa te integrezi intre necunoscuti? Este plictisul cel care te ia dintr-o obisnuinta si te transporta in alta? Este cheful de alta clima cea care te scoate din soare scaldand pasuni cu turme de oi si zapezi colindate ascutit de copii cu clopotei si te impinge intr-un tinut inghetat, urias, necunoscut care modifica doar umbrele? Ce e, ce e, tovarase profesor? Este nedreptatea, pe scurt. Lipsa de sens, pe lung. Las la o parte intamplarile razlete care te muta definitiv in cu totul alt loc, parintii care au job-ul itinerant, casatorii mixte, reuniuni prietenesti, astea se fac cu zambetul pe buze, in cel mai rau caz cu un clipit complice. Nu de ei spun eu. Ci de o suferinta adanca. Fiindca exodul acesta masiv, continuu este unul cu sprancenele incruntate, cu oful greu in inima, cu maxilarul incordat, cu vorbe neortodoxe gata sa tasneasca.printre dinti. Este ceva care rupe din tine si lasa un gol. Care apare la o cotitura, te face sa te opresti brusc, stana de piatra si sa zici: Bai, ce fac eu aici? De ce stau intr-o anormalitate? Am o singura viata, o vreau fericita! O sa ma intrebati de unde stiu eu, ca doar nu am plecat din tara. Stiu, ca am prieteni indepartati artificial, goniti contra vointei lor launtrice, obligati sa-si cantareasca viata si sa-i dea sens. In plus, am avut si eu gandul emigrarii, am povestit pe blogul meu.

Ce-ti veni acum sa observi lucruri care-s de ani obisnuinta? Imi veni. Ca zilele acestea am aflat de o fosta colega de TVR, colega de breasla, jurnalista, ca a ales Canada definitiv. Pana nu am vazut interviul ei dat unor prietene ramase pe meterezele presei carpite, sfasiate si gonflate tabloid de pe la noi, nu am realizat ca ea emigrase. Posta pe Facebook ca inainte, era la curent cu actualitatea, comunica chiar mai des decat normal cu mine, observasem la ea un spor de duiosie, avea mereu Canada la check-in, dar nu m-am prins pana nu am vazut negru pe alb. Am crezut ca si-a luat o vacanta prelungita, ca are un an sabatic sau ceva de genul asta. Si am cititt spusele ei. Si ceva mi-a atras atentia. Fraza urmatoare. “Prețul dorului = valuta invizibilă prin care emigrantul simte că și-a vândut sufletul. Sau măcar l-a amanetat. Chiar în secolul în care trăim, dezrădăcinarea lasă urme.”, asa spune Amorena Minculescu si ma pune pe ganduri. Da, povesteste despre asta, despre sufletul ranit, dar nu se intoarce. Nu mai ia in calcul asta. Si revin la intrebarea mea catre tovarasi:

CE ii face pe romani sa arda de dor, dar sa nu se mai intoarca?

Lipsa sensului, strambatatea din tara. Ca umbland pe strazi, intalnind oameni toata ziua in Romania, observ mereu obida, rabufnirea aceea concluziva,la orice porcarie, abuz, amatorism cras:  “ce vrei mai, suntem in Romania” . Aud asta la oamenii de calitate, oameni onesti, care muncesc cinstit si vor sa construiasca ceva, sa evolueze. Ghici ce. Nu se poate. Nu le iese. Sau le iese foarte greu, cu pretul sanatatii. Pentru ca daca pui caramida pe caramida e posibil sa dispara cea de la baza. Sau sa se sfarame. Sau sa fii taxat de 5 ori mai mult la a 5-a caramida, desi initial nu se spusese asta. Sau sa-ti dicteze cum se face o casa cineva care nu a construit in viata lui. Totul e ilogic. Si acum, mult dupa ce au disparut dusmanii care ne tineau in loc, comunistii-de-vina-pentru-toate. Hai ca e o provocare, zici. Nu se face nimic peste noapte. Daca am sa gasesc algorimul haosului, reusesc. Cauti sa intri in joc, dar ce riidici se surpa sau iti este luat. Sau esti amendat, dorind sa faci totul ca la carte, iar altul, care incalca regula e premiat. Sau se imbolnaveste copilul si vinzi tot. Si tot bolnav este, ca n-are cine-l trata. A intrat pe mana unor medici care au facut facultatea platind o diploma si atat.

Chestia e ca noi, venind pe lume, ne propunem sa aiba sens viata noastra, chiar daca n-om fi Napoleon, Marie Curie sau Edison, acolo, in patratelul nostru, sa infloreasca totul odata cu sufletul nostru. Sa dam apoi cheia succesului mai departe si cam asa sa mearga roata. Dar daca roata devine un maldar de fiare? Sau un morman de noroi uscat? Sau o bordura dezintegrata? Nu-i nimic, reiei exercitiile de punere in armonie si gasesti solutii sa mearga si fiarele incalcite si botul de noroi si bordura in plina destramare. Si iar te redresezi. Dar vine cineva si te cearta. Vine altcineva si zice sa mai platesti pentru asta, desi ai platit. Si altul te palmuieste. Si altul te injura. Si pamantul dispare de sub picioare, apare o insulita virtuala, ce sa vezi, de alegeri. Si altul te cauta in buzunare. Si vine unul si te mangaie pe cap. Tot in preajma alegerilor. Si altul te lamureste ca important in viata nu e sa te ocupi de tine, ci sa stai la cozi cu dosare si foi stampilate si parafate in alte judete, ca sa ti se dea acordul de stampilare la ghiseul de langa casa ta, care este totusi a altcuiva, pfii, ce sa vezi, n-ai fost atent, neatentia te costa. Altii au strans tot ce ai muncit tu. Si se desfata in paradisuri fiscale. Tu abia razbesti, cu scoli, cu cinste, cu etica cu tot. Nu cracni, ca altfel chiar tu vei fi terfelit si te vor arata la televizor sa te faca de rusine. Si ai promisiunea ca vor disparea toate nonsensurile astea daca votezi ce trebuie. Si votezi si tot ce nu trebuie iese oricum ai vota, si zici sa-ti tragi sufletul. Si iar vrei redresare, dar ti-e zdruncinat echilibrul rau.

Pa, pa!

Si atunci, in disperare de cauza, renunti. II lasi cu aiurelile lor. Pleci. Sa ajungi acolo unde sensul e cel pe care-l stii din povesti, din filme, din carti, din auzite. Sa primesti cat oferi. Sa te linistesti. Nu, nu te astepti sa fii aclamat si dus pe un pat de puf spre un munte de aur, dar parca nu te impiedici de gunoi, n-ai pe cap toate dosarele carora nu le mai dadeai de capat, parca nu esti condus de amatori de colo-colo, parca sunt oamenii la locul lor si ai parte de o logica elementara. Parca e drumul mai drept, nu te tot impiedici de liane preparate special sa nu inaintezi. sI te linistesti si incepe sa fie asa o liniste ca ti se face dor de tot conglomeratul,cel absurd cu anormalitatea lui cu tot. Platesti pretul dorului, cum a spus Amorena. Hm. Ai putea..Dar nu te mai intorci. De ce? De ce toate astea? De ce, in loc sa va fac sa zambiti, cum ar trebui, va rascolesc si eu gandurile?

Pentru ca ma uit in jur si inca vad multi oameni frumosi, harnici ,incapatanati sa ramana aici, sa nu lase la cheremul neavenitilor totul, care netezesc in imediata vecinatate realitati minunate, care ies linistiti in piata Victoriei sau la Universitate sa protesteze cand constata anomalii, asteapta sa li se raspunda, asteapta, asteapta, dar le cresc copiii si nu vor sa le ofere si lor doar speranta, nu mai au rabdare, Si constat cu tristete ca in noi, toti cei ramasi pe acasa, zace, poate nedeslusit, gandul emigrarii.