Misto sau mit stock?

Tocmai am primit o gluma prin online. E despre umorul nemtesc. Ca ar fi, ca n-ar fi.. Zic englezii ca ar fi cu tuse groase. In discursul unui festival de film la care eram in juriu un american socotea ca umorul nemtesc e moartea pasiunii. Si apoi citesc niste consideratii ale lui Bertolt Brecht, dramaturgul german, despre natia sa. Ca germanii iau totul in serios, fiindca isi doresc sa faca lucruri de folos, mereu, sa realizeze ceva, sunt reprezentantii sobri ai unor idei si se comporta ca atare, dau un exemplu sa priceapa si interlocutorii, departe de deradere. Ca daca stai  sa razi, cam uiti ce si de ce ai inceput sa construiesti. Si la noi zic unele cantece ca facem parada ca “sa moara dusmanii”. Ai lor fac ca sa faca si altii, ai nostri ca sa nu mai aiba chef altii. Deci nemtii sunt ca noi, doar ca invers. Zic unii.

Se vorbeste des despre mentalitatea germana. Cu respect se vorbeste. Dar si cu condescendenta, “patronising”, in ras, ca adica ce masinarii insensibile sunt si cum uita sa-si traiasca viata. Nu stiu decat munca. Dar de-aia temeinica. Da, dar degeaba, daca nu se veselesc, nu stiu sa se hlizeasca profesionist, n-au si ei un necaz sa faca haz, daca …E vesnica problema cu cautatura in batatura altuia. Pana la urma toate aceste carteli sunt de frica, fiindca e posibil ca tu sa fi ales gresit distractia in viata si ce faci daca e bine sa construiesti cu elan si tu te risipesti asa? Prin urmare, revii iar la respect. Ca au reconstruit o tara din daramaturi, ca au ajuns cei mai buni si ca tot ce iei de la ei este indestructibil…sau pe-acolo. Dovada atatea hipermarketuri de succes la noi, topul vanzarilor de masini, alegerea destinatiei de emigrare, litere de-o schioapa garantand “calitate germana”.

Si stai si te intrebi.

Foto: Marius Tudose

Am fost recent intr-un orasel mic din apropiere de Nurnberg, Bamberg. Cochet, cu ore stricte, cu Craciunul parcat regulamentar in piata, cu vinul fiert la cana preplatita, daca voiai o luai cu tine, daca nu, iti recuperai banii ducand-o inapoi. Nu pahare de plastic, mii de peturi pe jos, cosuri de gunoi arhipline. Organizare. Fanfara cantand pe scena colinde si cantece de sezon. Parca prea prea. Ceva ne stramba nasul, concomitent cu marirea ochilor. Iti placea si nu-ti placea ca-ti placea. Am intrat intr-un magazin si am incercat sa-mi fac un selfie cu o caciula fistichie. Pentru Insta.  Ha. Dintre haine a aparut doamna profesoara-vanzatoare sa ma certe si sa-mi spuna ca e “vorbitten” sa facem film-foto, ca ei nu-s de acord. Eu am jucat nonsalant ignoranta, care poate nici nu era jucata. Am vociferat in limba mea ca tonul face muzica, de ce sa vii asa amenintatoare, ca nu-ti dadeam foc la magazin. Dar poate avea dreptate. NIci noua nu ne-ar conveni sa apara in casa noastra cineva sa inceapa sa se fotografieze cu obiectele din bucatarie fara ca macar sa intrebe. Sigur, una e un magazin, vrei sa-ti faci reclama produselor, ai toata deschiderea, alta e o locuinta, unde vrei intimitate. Da. Si cu toate astea. Tendinta mea a fost sa iau toata firea germana la misto.

Pana la urma si mistocareala le-o datoram. “Misto”, care vine prin aproximari diverse de la germanul “mit stock”, adica “cu baston”, nobil, domn , “de admirat”, “wannabe” carevasazica.

Foto: Marius Tudose

Orice-am mai croncani noi sau altii, Germania e o societate solida, cu reguli stricte, chiar prea stricte, cu timp dedicat rasului limitat. E ca o fabrica unde ai flux continuu. Nu ai voie sa stai, ca sta productia. Nu-ti mai iei salariul. Si toata lumea incearca sa faca asa ca ei. Romanii se straduiesc de cand se stiu. Si cand nu pot, nu zic “nu pot”, ci schimba sensul lui misto. Il pun in ghilimele.  E  “misto”.  Si apare mistocareala mioritica, ca de cea englezeasca nu stiu ce sa zic. “Da, mai, n-am ce zice, e “misto” rau tipul, a luat Nobel-ul, dar na, io-s mai breaz, io fac misto de el. Ha.

Si am mai remarcat, plimbandu-ma prin Bamberg si Nurnberg, simplitatea si eficienta magazinelor de haine, ca pe ele m-am axat, fiindca am cunoscut-o si pe Monica, o romanca din Iasi casatorita cu un profesor german,. Monica era responsabila unui magazin sobru si temeinic condus si organizat, de imbracaminte de dama. Ea ne-a povestit cum clientele nu cauta fashion-ul cu orice pret, ci niste sfaturi bune si consiliere de specialitate care sa se potriveasca personalitatii fiecareia. Ele nu alearga din magazin in magazin, ci devin cliente permanente ale celor cu reusite. Repeta experienta, daca a fost una placuta. Castiga timp, neimprastiindu-se pe distante si decizii combinate. Iar si iar. Cica isi fac vacantele in acelasi loc, ani de-a randul. Nu tradeaza. Interesant. Oare pe noi nu ne-ar plictisi? Nu am vrea si ceva acru, nu doar tort mereu? O mica, mititica, micuticutica tradare nu ne-ar da ghes, hm?

Foto: Marius Tudose

Am decis, observand pe bulevardul comercial, magazinele “s.Oliver” si “Comma”, care exista si in Romania doar in AFI Cotroceni, sa studiez indeaproape calitatea acelor lucruri, sa descopar deosebiri si caracteristici aparte care fac sa reziste jumatate de secol aceasta afacere. Compania “s.Oliver”, de exemplu, a fost infiintata in 1969 de Bernd Freier si a fost denumita s.Oliver dupa eroul romanului Oliver Twist de Charles Dickens. O pledoarie, un omagiu adus modei londoneze, inceput in 25 m si transformat intr-un grup puternic si rezistent si azi, in 2020. Oare nu vrem sa facem iar misto, amuzandu-ne pe seama numelui intemeietorului, pe care si noi l-am preluat tot cu sens peiorativ? Ha ha. Fraier. Ha ha, dar cate companii romanesti rezista din 1969? Ha?!

Ce au ei si nu avem noi? Cum de rezista ritmului? Ei nu-s oameni? Nu au nevoie de 8 ore de somn, 8 ore odihna activa? De ce vor sa munceasca si accepta relaxati o traiectorie bazata pe asta? Munca nu e cah? Este ceva genetic? Noi nu am putea chiar asa, la foc continuu. Stim, suntem talentati, priceputi, descurcareti, inteligenti, computeristi, dar ceva ne lipseste pentru a creste o societate temeinic. Noi cam fugim de greu. Noi carpim, sprijinim cu un lemn, legam cu o sarma, spoim. Improvizam infricosator de mult. De ce oare? Poate ca ne grabim la distractie. Vrem sa avem timp liber sa ce? Sa ne hahaim, sa dansam, sa urlam, sa stam? Repede repede, sa ne eliberam de corvoada si sa incepem paranghelia. Si dupa ce se termina? Ne apuca iar necazul pe noi insine. Ca nu suntem ca nemtii. Ca occidentalii, care uite cum fac zgarie-nori si rachete si sateliti si scoli avansate si multinationale. Si uite-asa pendulam. Unii, exasperati, ne cerem intre alte granite. E drept ca si la noi exista, mai nou, oameni intreprinzatori care au ritmul de munca sufocant. Care fac cu pasiune ceea ce fac si nu se duc acasa decat pentru a schimba tinuta, a face un dus, a controla ca familia e in regula.

Foto: Marius Tudose

Mie-mi place lumea fara etichete. Fara ingamfare, fara mandrie, fara aere, fara comparatii. Traitoare. Si facatoare. Cu insusirile bune si mai putin bune. Vazand partea favorabila, deloc neglijand ce e defectuos, de corijat. Sigur ca am si momente de aratat cu degetul, dar apoi incerc sa arat spre mine. Asta mi se pare o terapie folositoare. La nemti cum o fi?