Oamenii invizibili și aparatele lor vrăjite

Astăzi, printr-o suceală de împrejurări pe care nu are rost sa insist, am ajuns să-i iau un interviu lui Marius Tudose, fotograf si om de video, coechipierul meu de la Vizita de Lucru.  El face de niște ani, cu pasiune,  fotografie de toate tipurile, portret, corporate, de modă, culinară, imobiliară, dar și-a strunit camera să dea randament și pe partea video, de aici lucrul împreună, asigură imagine de reportaj, editare si name it. Orice in zona foto-video. Lumea vizualului.  A venit îmbrăcat in negru, cum știu că vin cameramanii la transmisiunile în direct, pentru a se face una cu fundalul, de obicei negru.

Întotdeauna m-a fascinat asta, nu stiu daca am mai scris, puterea lor de a disparea din raza vizuală. M-a uimit felul subtil cum se strecoară fotografii, cameramanii, ei, cei care fac sa fie alții atît de vizibili, cît de bine se camuflează și stau în umbra celor pe care-i pun in valoare. Și nu e vorba că se sacrifică, e alegerea lor. Așa vor ei. Ei se vor nevăzuți. Știu, pentru ei este și în fișa postului obligatoriu să apară în negru la evenimente care implică scena, să se facă una cu decorul, să nu fie detectabili. Dar aici e mai mult de o obligație profesională, e o alegere de viață. I-am dibuit eu. De cîte ori priveam înspre locul desfașurării concertului sau spectacolului sau evenimentului, în perioada cu spectacole de toate felurile, mă uimea cum eram așa de absorbită de cele povestite acolo, încît nu mai era loc și pentru ei, cei care făceau sa descopăr în timp real sau să văd acel eveniment la televizor. Îmi promiteam să fiu mai atentă data viitoare, să-i observ în toată splendoarea, în plin ascunziș, cum se insinuează, se strecoară, să-i surprind, concomitent cu actul narat pe moment, îmi impuneam asta și pac, eram iar atrasă implacabil, capturată de toată tevatura și iar imi scăpau printre degete acești vrăjitori-făcători de imagine. Se întîmpla exact ca în copilarie, cînd îmi juram ca de data asta să nu dorm deloc, ca să îl prind în acțiune pe Moș Crăciun.

Nu se întîmpla.

Pîna într-o zi. Cînd  îl vezi pe Moș Crăciun.

Așa si eu, la un moment dat, am inceput sa văd foarte clar pe cei care muncesc în mod organizat, profesionist, cu aparatele astea care îngheață clipa, care o fac sa fie repetabilă, care împraștie această magie în lume. Am început să observ întreg ritualul, baletul delicat pe care acești artiști îl ascund de lume. Am vrut să-i descos in interviuri. Rareori acceptă și atunci ca să salveze ceva, un timp, o aparență, o situație. Sînt vrăjitori buni, modești, cronicari ai timpului lor, care pur și simplu nu vor să fie știuți. Cine mai știe cum il cheamă pe cel care a scris despre Napoleon? Știm toți atât: de Napoleon. Cum se numea operatorul român care a filmat-o pe Nadia Comăneci cînd a luat acel epocal 10 la Olimpiada de la Montreal? Știm de Nadia. Dar oare cum îl cheamă pe Vivi Drăgan Vasile, care a filmat Moromeții lui Stere Gulea si Filantropica lui Caranfil? Știu că tocmai i-am spus pe nume, e o întâmplare, o scăpare, scuzați, e o excepție chiar și pentru mine, care lucrez  oarecum in branșă. Știm filmele, poate și regizorii, e de-ajuns. Mai reține cineva cum se numește cel care a mînuit macaraua în transmisiunea Concertului de început de an de la Viena? Sau pe cel care a semnat imaginea transmisiunilor concertelor din Festivalul George Enescu, oricare din ediții? Nexam. Dar îi vedem, totuși, în fața noastră, sînt acolo. Cel puțin la concerte, sînt mereu doi-trei oameni, la vedere, cel puțin la fel de aproape de public ca violonistul sau flautistul din orchestră, mînuind aparatul acela masiv care inmagazinează filmul evenimentului, informația, imponderabilitatea clipei, pentru eternitate.

Și totuși, ei sînt nevăzuți, mereu. Eu mi-am format ochiul, mi-am șlefuit simțurile și îi vad de la un timp oricînd doresc, am, să zicem, acest hobby, dar alții nu i-au vazut și n-o să-i vada niciodată. Pentru că, de fapt, ei nu vor. Mai sînt, desigur, și excepții, cum este Cătălin Cățoiu, zis Țeavă, care a deviat spre o carieră de actor-muzician, mai vizibilă, pare ca-l satisface mai degrabă, dar in rest, să-mi spuna mie cineva dacă a văzut deseori un om de imagine vorbind nonșalant despre munca sa.

De-aia am încercat eu sa comit imposibilul, cu interviul ăsta de la Canal 33, luat lui Tudose. L-am întrebat, bineînțeles, de ce tac fotografii, de ce se ascund in spatele aparatului și al artei lor chiar tot timpul, de ce nu povestesc despre producțiile lor cu emfaza. Sau fără emfază. De ce nu spun mai multe, nu se arată, n-am obținut nimic. Nu ai cum să-i determini să dezvăluie despre ei.

Bineînțeles, nici dl.Tudose nu s-a dezmințit. Nu știu cînd s-a produs eschiva, nu știu cum a scapat întrebarea nerăspunsă, cert e ca așa m-a sucit și m-a învîrtit cu filozofiile lui, că am uitat sa insist.

Ei nu vor sa-i descoperi prea mult. Să nu le dai la o parte învelișul protector. Ei așa gîndesc lumea, stercurați in frumusețe, ca s-o putem vedea, mai intens.

Ei vor doar sa exclami, când le vezi opera: Vai, ce frumos! Atunci se simt ei înălțați, răsplătiți, recompensați.

Mișcă în fața voastră, dar nu-i vedeți.

Cu toate astea, cînd reîncep concertele si spectacolele filmate, faceți și voi efortul, exercițiul ăsta. Urmăriți-i pe oamenii cu camera foto sau camera video. Fiți convinși că vedeți niște specimene rare. Uneori e mai interesant și mai mulțumitor acest lucru. Nu ai parte des să vezi artiști adevărați aproape de tine. Deși asta crezi, cînd te uiți la televizor.