Utopie

Dar daca nu s-ar mai uita nimeni la televizor? Daca nu s-ar mai conecta la smartphone-uri si n-ar mai baga oamenii nimic in seama din tot cee adus ca informatie, ca stire? Daca si-ar vedea lumea doar de casa, familie si un pic de vecinatate? Stiu, e utopic, dar daca?

Zilele astea  de criza medicala la nivel mondial iti pun creierul pe bigudiuri. Cu pupitrul de comanda facut cret, te apuci…sa stai. Si stai si cugeti si primesti noutatile si pupila capteaza imaginile, si stai si iar stai. In acelasi loc, cu telefonul in brate si ecranul televizorului in fata ochilor. Treci prin toate starile. Te gindesti in toate felurile, le iei la rind, le socotesti, admiti ca trebuie sa stai cuminte, te revolti ca e primavara si ai vrea sa zburzi afara sau macar sa traversezi parcul cu corcodusii infloriti, dar vai, e stare de urgenta, ceva nemaitrait,  deci stai, te rogi, te inspaiminti. Si la un moment dat te calca pe nervi televizorul, le lasi pe toate cele alarmante in plan secund si iti gasesti lucruri neterminate de facut, colturi din casa de dereticat, idei de pus pe hirtie. Si stai o zi fara vesti noi, doar din citeva mesaje pe telefon iti mai amintesti care e treaba. Si incepi sa te misti in cei 4 metri patrati. Lasi si telefonul, ca parca e prea prezent. Si te scufunzi iar intr-o lectura captivanta si te joci cu copiii si inventezi chiar tu povesti. Si incepi sa te misti usor usor si uiti paralizia indusa de tehnologie, incepi sa cinti, iei la dans pe cei din casa, rizi din inima si iti vin idei. Cum ar veni, traiesti clipa aia. Frica se transforma in freamat, apatia in chef, lehamitea in dragoste. Ti-e drag si sa sorbi o gura de cafea. Sa toci citeva fire de patrunjel. Ai senzatia ca e vacanta. Dar te suna un prieten din Spania si are vocea strangulata de furie si neputinta si it transmite tot tot tot si iti framinti miinile, cum sa ajuti, cum sa opresti suferinta in lume. Toate vestile recente ti se reactiveaza. Iti reamintesti ca tot ce poti sa faci e sa stai deoparte, sa nu faci valuri care imprastie virusul aiurea. Lupta e cu un dusman nevazut, pare ca a sta ferit este singura cale. O accepti. Si iar descoperi universul caminului tau, frumusetea celor dragi, bucuria ca vorbesti cu ei. Dar gandul ca ceva teribil se poate intimpla pindeste. Grija pentru ai tai, pentru cei vulnerabili creste. Cum sa ajuti. Oare sa iesi? Sa faci cumparaturi si pentru altii, poate pentru vecinul de la 4 care locuieste singur de cind sotia lui a plecat la Dumnezeu? Da, urci la el si il intrebi. e cufundat in tristete, zice ca se descurca singur. Il rogi sa nu iasa, ca e periculos pentru el, raspunde ca oricum el trebuia sa se fi prapadit demult, nu sotia lui. Durere mare. Insisti, haideti ca nu e chiar asa, daca v-a lasat Dumnezeu sa fiti aici, e cu un sens, mai aveti de facut, de zis. Nu mai am nimic de zis. Iti inghiti tristetea si insisti, pe picior de plecare: Daca totusi vreti, eu sint gata sa va fac cumparaturile, ma sunati, da? Inchide usa, isi zavoraste suferinta intre 4 pereti. Pentru el demult lumea nu mai e la fel. Probabil va iesi sa-si ia ce-o fi acolo, sa subziste. Nu-i pasa.  Te gindesti ca poate nu ai apasat butonul potrivit, ceva trebuia sa-l sensibilizeze pe om. Comunicarea e superficiala.. Intr-adevar, sintem totusi atit de limitati atunci cind e vorba de a interactiona, iar aparatele lucioase care ne inconjoara, pe care le vedem zilnic, pe care le atingem zilnic, pe care le ingrijim, sa fie curate, husate, incarcate, sint aceste mijloace, care, paradoxal, inlesnesc comunicarea, chiar si la distanta esti in contact cu cine vrei. Dar a fi in contact e de-ajuns? Distanta se stinge cu adevarat? Inlocuieste o agenda de telefon plina o revedere mult dorita, o intalnire emotionanta, o imbratisare cu tata, cu mama, un zambet adresat ochi in ochi? Ajuta, mimeaza, dar ma tem ca nu, ma tem ca nu am ajuns la inima vecinului si ca demult trebuia sadit ceva, nu doar Buna ziua pe scara blocului, grabiti sa ne incuiem. Ca incuiati ramanem. Si saraci.

De aceea ma intreb, oare s-o mai putea sa experimentam traiul curajos, traditional, nemijlocit, comunicarea imediata, oare ne putem lipsi de micii robotei care stau lipiti de miini si retina, de ganduri si planuri? Sa-i lasam in pace mare parte a zilei.  Sa ne echilibram. Sa ne uitam la ceilalti si sa intractionam deschis cu ei, ca sa ne vedem si pe noi. Si apoi, sigur, sa-i bagam in seama, un pic, asa, cat sa aiba insemnatate ca au fost inventati.

Sa afli doar seara in 15 minute cite ceva despre acest virus si carantina agatata de el, despre masurile luate ca sa fii la curent si apoi sa revii la a trai. Toate celelalte ore, sa traiesti. Chiar si in interiorul unor pereti, poate ajuta la interiorul lumii tale.

Nooo, asta nu se mai poate demult, dar mi-a placut sa-mi imaginez cit timp telefonul n-a avut baterie.