Titu, swim and go

Unde să evadezi?

Să ieși din București este o provocare la îndemînă. Îți vine uneori să fugi, să-ți iei tălpășița și lumea-n cap. Te aduce în stadiul ăsta capitala noastră dragă după un timp. Traficul, agitația crescîndă, frecușul zilnic și veșnicele probleme expuse public iți cam încearcă nervii. Dacă aceștia ajung să fie calcați, cauți metode de a evada, întru revenirea lor la forma inițială, doar se știe că sînt elastici.
Mă trezesc și eu într-o zi cu dorința expresă de a mă duce învîrtindu-mă. Cum nu știu variante de a experimenta forța centrifugă, zic să păstrez măcar fuga. Și alerg la Gara de Nord, cu gândul concret de a lua imediat un tren spre o localitate de care nu stiu nimic, de oriunde. Nimic planificat. Îmi place, na, să fiu surprinsă, să nu mă aștept la nimic, să nu se pregătească înainte oamenii. Că dacă anunț, cine știe, mă așteaptă cu pîine, sare, cu hore și dansuri și nu, nu vreau să renasc obiceiurile astea formale. E foarte reconfortant să te strecori într-o lume care are viața ei și pe care nu vrei s-o tulburi. Vreau doar să mă scoată din ale mele. Să mă înfășoare, să mă delecteze, să mă uimească, să-mi preia povara unui sac plin cu reziduuri, praf și destul. Localități ale căror nume le știu iar amplasarea o bâjbăi răsar în fata ochilor pe tabele. Am de donat doar o oră CFR-ului. Le ajunge, mă gândesc. O oră dus, una întors, eu zic că e rezonabil. Într-o oră poți străbate în Bucurestiul zilelor lucrătoare distanța Piața Victoriei-Unirii sau Băneasa-Universitate. Cu trenul poți ajunge mult mai departe. Gara plină poate părea un punct de plecare chiar romantic. Acolo adulmeci cu nesaț și dor mirosul taberelor de școlari în care ai fost, emoția întîlnirilor ”în față la Informații”, aburul excursiilor cu părinții în copilăria ta răsfățată, simți abia ițit miracolul călătoriei în timp. E drept că uneori nu-ți convine că e chiar palpabilă întoarcerea asta temporală, când vezi aurolacii, cerșetorii, pereții scorojiți, întîrzierile pe tabloul electronic, veșnice precum…
Ce s-o mai lungesc. Am ales destinația. Sonoră. TITU. Tituuuuuuu! Parcă și trenul făcea așa: Tiiii…Tuuu….ti…tu…ti tu. Și străinii pot fi învățați ușor să pronunțe în engleză:Tee Too sau Tea Two. Sau Tea To. Sau T 2.
Dar până la 14.30, ora de plecare, ce pot să fac, un mic schimb de experiență pe peron, cu Nea Gigi, care mi-a împrumutat acordeonul, dar nu a vrut să-mi predea A B C-ul, deși îl rugasem . N-avea răbdare, sau poate nu voia să-i fur meseria. Dealtfel a stat cu ochii pe mine să nu-i fac vreo figură, să-i șterpelesc cutia lui iubită de muzică alb-negru, probabil și văcuța care-i dă lapte de ani de zile .

Foto: Marius Tudose

La T 2, adică Titu, gara este micuță, oamenii prietenoși, pupăcioși, m-au și “ștampilat” cîteva doamne pe care le-am întrebat ce pot face în partea locului. Oameni titoși.
Titu, da. Într-o oră ajungi în acest oraș cu reverberații Tanța și Costel-iene și în 5 minute te dumirești. Gara este și centrul, cu câteva marketuri, o mica fîntînă arteziană fără monede băltind a noroc, un magazin cu legume-fructe de proveniență incertă, o sală de nunți unde chiar se aranja muzica potrivita pentru evenimentul nupțial al serii. Cererea mare, pare-se. Daca aș fi avut în acea sâmbăta o tăiere de moț, n-aveam cum închiria sala, era ocupată.

Foto: Marius Tudose

În căutarea lui wow

Ce aveți interesant de văzut în oraș? Dați-mi un pont, i-am rugat pe trecători, pe șoferi, pe vînzătorii cei titosi. Lumea rară trecînd alene pe străzi zîmbește timid, ridică din umeri și-mi arată vag centrul orașului. Pe urmă tot ei rîd că ăsta e tot, centrul e totuna cu gara. N-au cu ce se lăuda, așa pare la prima vedere.
Cum totuși putem petrece de neuitat în acest oraș? Trebuie să fie un locșor cu plăcinte neaoșe, ceva covrigi împletiți a la Titu, negrese, mascote, castane coapte, ceva ca la ei. Oale țigănești, ibrice turcești, vreo bucată de casă memorială, un muzeu. Ceva cu care să fie celebri în zonă. Acel ceva…nu este. Ah, ba da, am descoperit ghirlande aeriene căzute la pământ, am încercat resuscitarea dar nu s-a prins nimeni în joc. Probabil de Ziua Națională sau a orașului se activează mai mulți cetățeni și le ridica la rang de podoabe .

O cofetărieee! Da! Aici e viața dulce! Trebuie să găsesc niște bomboane neaoșe, ceva biscuiți sau vreo ruladă mai de soi, măi, Titule, măi. Și intru. Și întreb de-ale mele: dacă folosesc unt sau margarină, dacă-s făcute acolo, importate, împrumutate sau inventate, gonflate sau matlasate, să știu că am cum păși pe un tărîm sigur. Nici vorbă de surprize, totul e ca peste tot în țară, ca peste tot în București, în centru sau în maghernițele care s-au aglomerat de covrigării “since 1992”. Oferta este de prăjituri făcute cu margarină, covrigi lungiți, elastici și alune, bombonele, și, fiindcă e o cofetărie și avem și nunți în oraș, firește, torturi cu muuultă glazură de ipsos.
Nu au nimic specific. Nimic, nimic? Nu. Hai totuși să iau o plăcintă cu mere. Iau. Mai bine nu o luam. E lemn. Ies dezumflată și arunc alte priviri iscoditoare. Încerc la hotelul Capitol, mi-amintea mie de o vacantă cu ai mei la Jupiter. Să dau Bună ziua. Niet, e închis. Nelocuit. Pauză. Cu tristețe mă îndepărtez. Oameni buni, întreb, găsesc ceva legume de prin satele din apropiere, ceva bun, crocant, fructe de sezon, că tot e toamnă? Aaa…daca vreți mere poate la Penny. Pai…Lăsați.
O iau așa, cum o duce drumul, lăsînd gara în urmă, cu un strop de speranță de a găsi ceva al lor. Nu se poate să stau 5 minute în oraș și să mă întorc dintr-o excursie de 5 minute. Nu vreau. Nu accept. Vreau să mă uimească ceva la localitatea asta. Pe Google dau rapid un search. Informațiile le cam stiu: Orașul Titu este situat în partea de sud a României și a județului Dâmbovița, aproximativ la 50 km nord-vest de capitala țării, ceea ce corespunde unei poziții central-nordice în cadrul Cîmpiei Române și unei amplasări aproape mediane între localitățile Bucureșți–Piteșți–Târgoviște, la o distanță de 52 km, 73,5 km, respectiv 39,5 km.

Foto: Marius Tudose

Ce avem noi aici?

Mai intru în vorbă cu oameni, toți amabili, drăguți. Am o nedumerire: Cum se numesc locuitorii acestui oraș? Titeni, titulesti, titunieni, titirezi, tituzieni? Nu se gândiseră, dar își dau cu părerea, amuzați. Titulari. În treacăt îmi arata cartierul cel nou, elegant, posh, al orașului. Blocurile ANL. Pe măsură ce mă apropii, mandibula-și amintește de gravitație, cât pe ce să atingă pantofii. Rămîn cu gura căscată, da.
Cartierul e curat, aerisit, în capăt e mărginit de un parc mărișor și…și…ce se vede acolo? Ce e acolo? Un bazin de înot!!! Un bazin de înot construit după standarde înalte, cum n-am văzut toată copilăria mea în cartierul Militari, loc cu mari pretenții de design utilitar. Bazin de înot!!! Mi se face pofta de bălăceală. Hai înăuntru. Personal foarte drăguț, ușor speriat de cameră, n-ar prea vrea să fie filmat interiorul. De lășat, mă lasă să intru să admir. Dacă am costum, pot să și înot. Pfff…n-am. Puteți să vă luați de la Pepco, altundeva nu găsiți. Ooo, globalizarea e în floare. Caut fară succes costum și rămân cu gîndul să fac într-un viitor apropiat o vizită de înot. MIam miam!

Ce bazin mare! Ce cochet! Ce profesionist! Aici trebuie că se antrenează viitorii campioni. Se pare că mușteriii lui sînt copiii din localitate, care în ziua aceasta fac cu totul altceva. Bazinul e gol. Copiii or fi în pauza de masă. De teme. De fotbal. Chiar sînt uimită că într-o zi de weekend este gol-goluț. Nu golit de apă, nu. De oameni. A, ba nu, uite acum un tânăr își ia prosop și merge spre vestiar. Pff..m-am liniștit. Sper să nu fie un bazin-fantoma.
Ies entuziasmată și trag concluzia. Titenii, titularii, titoșii sînt sportivi. Dar ce-mi văd ochii. Nu departe, o sală de forță și o sală de handbal. Oau, titulenii sunt sportivi forțoși. Gazda noastră foarte amabilă ne conduce și spre parcul de care este mândru: Mergeți în parc, este foarte frumos, e nou și încă se mai lucrează la el. Și înghit din priviri tot parcul, cu terenuri de baschet, cu leagăne și băncuțe, na, ca orice parc care serespectă. Ohooo, tituștenii sînt sportivi forțoși aerisiți.
Parcă e altceva. Cu aer curat în pînze, mă uit la ceas. Am stat mai mult de o oră! Am avut ce vedea. Hai înapoi la gară. În centru. În 5 minute cred că ajungi în orice colt al orașului, pe jos. Nu au nevoie de taxiuri. Cu toate astea, văd parcate cîteva. Chiar am remarcat un taximetrist adormit care a deschis ochii larg cînd am încercat să repun ghirlandele în funcțiune. L-am trezit cu mișcările mele smucite și-mi cer scuze pe această cale. Poate mașina e biroul lui. Nu se face să strici liniștea omului care stă. El e titular statornic.
Eh, probabil că mai erau multe de aflat, de scotocit, de cercetat. Am chestionat-o pe tituaca vecină de compartiment, ea mergea la București o dată la doua zile, făcea naveta, fiindcă era moașă la Polizu. Însă am alunecat spre întrebările legate de munca ei de care vorbea cu pasiune și am scapăt prilejul.
Nu am aflat dacă acest brav Titu este oraș-martir și nici cu cine este înfrățit, de unde-i vine numele și de ce nu are plăcintă emblematica, dar am să mă mai întorc, cu costum de baie și microfon.

La T2, G2.

Foto: Marius Tudose