Titu, swim and go

Sa iesi din Bucuresti este o provocare la indemana. Iti vine uneori sa fugi, sa-ti iei talpasita si lumea-n cap. Te aduce in stadiul asta capitala noastra dupa un timp. Traficul, agitatia crascanda, frecusul zilnic si vesnicele probleme expuse public iti cam incearca nervii. Daca acestia ajung sa fie calcati, cauti metode de a evada, intru revenirea lor la forma initiala, doar se stie ca sunt elastici.

Ma trezesc si eu intr-o zi cu dorinta expresa de a ma duce invartindu-ma. Cum nu stiu variante de a experimenta forta centrifuga, zic sa pastrez macar fuga. Si alerg la Gara de Nord, cu gandul concret de a lua imediat un tren spre o localitate de care nu stiu nimic, de oriunde. Nimic planificat. Imi place, na, sa fiu surprinsa, sa nu ma astept la nimic, sa nu se pregateasca inainte  oamenii. Ca daca anuntam, cine stie, ma asteapta cu paine, sare, cu hore si dansuri si nu, nu vreau sa renasc obiceiurile astea formale. E foarte reconfortant sa te strecori intr-o lume care are viata ei si pe care nu vrei s-o tulburi. Vreau doar sa ma scoata din ale mele. Sa ma infasoare, sa ma delecteze, sa ma uimeasca, sa-mi preia povara unui sac plin cu reziduuri, praf si destul. Localitati ale caror nume le stiu iar amplasarea o bajbai rasar in fata ochilor pe tabele.  Aveam de donat doar o ora CFR-ului. Le ajunge, ma gandesc. O ora dus, una intors, eu zic ca e rezonabil. Intr-o ora poti strabate in Bucurestiul zilelor lucratoare distanta Piata Victoriei- Unirii sau Baneasa-Universitate. Cu trenul poti ajunge mult mai departe. Gara plina poate parea un punct de plecare chiar romantic. Acolo adulmeci cu nesat si dor mirosul taberelor de scolari in care ai fost, emotia intalnirilor ”in fata la Informatii”, aburul excursiilor cu parintii in copilaria ta rasfatata, simti abia itit miracolul calatoriei in timp. E drept ca uneori nu-ti convine ca e chiar palpabila intoarcerea asta temporala, cand vezi aurolacii, cersetorii, peretii scorojiti, intarzierile pe tabloul electronic, vesnice precum…

Ce s-o mai lungesc. Am ales destinatia. Sonora. TItu. Tituuuuuuu! Parca si trenul facea asa: Tiiii…Tuuu….ti…tu…ti tu. Si strainii poti fi invatati usor sa pronunte in engleza:Tee Too sau Tea Two. Sau Tea To. Sau T 2.

Dar pana la 14.30, ora de plecare, ce pot sa fac, un mic schimb de experienta pe peron, cu Nea Gigi, care mi-a imprumutat acordeonul, dar nu a vrut sa-mi predea A B C-ul , il rugasem . Probabil n-avea rabdare, sau poate nu voia sa-i fur meseria. Dealtfel a stat cu ochii pe mine sa nu-i fac vreo figura, sa-i sterpelesc cutia lui iubita de muzica alb-negru, probabil si vacuta care-i da lapte de ani de zile .

Foto: Marius Tudose

La T 2 gara este micuta, oamenii prietenosi, pupaciosii, m-au si “stampilat” cateva doamne pe care le-am intrebat ce pot face in T2. Oameni titosi.

Titu, da. Intr-o ora ajungi in acest oras cu reverberatii Tanta si Costel-iene si in 5 minute te dumiresti. Gara este si centrul orasului, cu cateva marketuri, o mica fantana arteziana fara monede baltind a noroc, un magazin cu legume-fructe de provenienta incerta, o sala de nunti unde chiar se aranja muzica potrivita pentru evenimentul nuptial al serii. Cererea mare, pare-se. Daca as fi avut in acea sambata o taiere de mot, n-aveam cum inchiria sala, era ocupata.

Ce aveti interesant de vazut in oras? Dati-mi un pont, i-am rugat pe trecatori, pe soferi, pe vanzatorii cei titosi. Lumea rara trecand alene pe strazi zambeste timid, ridica din umeri si-mi arata vag centrul orasului. Pe urma tot ei rad ca asta e tot, centrul e totuna cu gara. N-au cu ce se lauda, asa pare la prima vedere.

Cum totusi putem petrece de neuitat in acest oras? Trebuie sa fie un locsor cu placinte neaose, ceva covrigi impletiti a la Titu, negrese, mascote, castane coapte, ceva ca la ei. Oale tiganesti, ibrice turcesti, vreo bucata de casa memoriala, un muzeu. Ceva cu care sa fie celebri in zona. Acel ceva…nu este. Ah, ba da, am descoperit ghirlande aeriene cazute la pamant, am incercat resuscitarea dar nu s-a prins nimeni in joc. Probabil de Ziua Nationala sau a orasului se activeaza mai multi cetateni si le ridica la rang de podoabe ale orasului. O cofetarieee! Da! Aici e viata dulce! Trebuie sa gasesc niste bomboane neaose, ceva biscuiti sau vreo rulada mai de soi, mai Titule, mai. Si intru. Si intreb de-ale mele: daca folosesc unt sau margarina, daca-s facute acolo, importate, imprumutate sau inventate, gonflate sau matlasate, sa stiu ca am cum pasi pe un taram sigur. Nici vorba de surprize, totul e ca peste tot in tara, ca peste tot in Bucuresti, in centru sau in maghernitele care s-au aglomerat de covrigarii “since 1992”. Oferta este de prajituri facute cu margarina, covrigi lungiti, elastici si alune, bombonele, si, fiindca e o cofetarie si avem si nunti in oras, fireste, torturi cu muuulta glazura de ipsos.

Nu au nimic specific. Nimic, nimic? Nu. Hai totusi sa iau o placinta cu mere. Iau. Mai bine nu o luam. E lemn. Ies dezumflata siarunc alte priviri iscoditoare. Incerc la hotelul Capitol, mi-amintea mie de o vacanta cu ai mei la Jupite, la hotelul Capitol. Sa dau Buna ziua. Niet, e inchis. Nelocuit. Pauza. Cu tristete ma indeartez. Oameni buni, intreb, gasesc ceva legume de prin satele din apropiere, ceva bun, crocant, fructe de sezon, ca tot e toamna? Aaa…daca vreti mere poate la Penny. Pai…Lasati.

O iau asa, cum o duce drumul, lasand gara in urma, cu un strop de speranta de a gasi ceva al lor. Nu se poate sa stau 5 minutein oras si sa ma intorc dintr-o excursie de 5 minute. Nu vreau. Nu accept. Vreau sa ma uimeasca ceva la localitatea asta. Pe Google dau rapid un search. Informatiile le cam stiu: Orașul Titu este situat în partea de sud a României și a județului Dâmbovița, aproximativ la 50 km nord-vest de capitala țării, ceea ce corespunde unei poziții central-nordice în cadrul Câmpiei Române și unei amplasări aproape mediane între localitățile București–Pitești–Târgoviște, la o distanță de 52 km, 73,5 km, respectiv 39,5 km.

Mai intru in vorba cu oameni, toti amabili, draguti. Am o nedumerire: Cum se numesc locuitorii acestui oras? Titeni, titulesti, titunieni, titirezi, tituzieni? Nu se gandisera, dar isi dau cu parerea, amuzati. In treacat imi arata cartierul cel noi, elegant, posh al orasului. Blocurile ANL. Pe masura ce ma apropii, mandibula-si aminteste de gravitatie, cat pe ce sa atinga pantofii. Raman cu gura cascata, da.

Foto: Marius Tudose

Cartierul e curat, aerisit, in capat e marginit de un parc marisor si…si…ce se vede acolo? Ce e acolo? Un bazin de inot construit dupa standarde inalte, cum n-am vazut toata copilaria mea in cartierul Militari, loc cu mari pretentii de design utilitar. Bazin de inot!!! Mi se face pofta de balaceala. Hai inauntru. Personal foarte dragut, usor speriat de camera, n-ar prea vrea sa fie filmat interiorul. De lasat, ma lasa sa intru sa admir. Daca am costum, pot sa si inot. Pfff…n-am. Puteti sa va luati de la Pepco, altundeva nu gasiti. Ooo, globalizarea e in floare. Caut fara succes costum si raman cu gandul sa fac intr-un viitor apropiat o vizita de inot. MIam miam! Ce bazin mare! Ce cochet! Ce profesionist! Aici trebuie ca se antreneaza viitorii campioni. Se pare ca musteriii lui sunt copiii din localitate, care in ziua aceasta fac cu totul altceva. Bazinul e gol. Copiii or fi in pauza de masa. De teme. De fotbal. Chiar sunt uimita ca intr-o zi de weekend este gol-golut. Nu golit de apa, nu. De oameni. A, ba nu, uite acum un tanar isi ia prosop si merge spre vestiar. Pff..m-am linistit. Sper sa nu fie un bazin-fantoma.

Ies entuziasmata si trag concluzia. Titenii sunt sportivi. Dar ce-mi vad ochii. Nu departe, o sala de forta si o sala de handbal. Oau, titulenii sunt sportivi fortosi. Gazda noastra foarte amabila ne conduce si spre parcul de care este mandru: Mergeti in parc, este foarte frumos, e nou si inca se mai lucreaza la el. Si inghit din priviri tot parcul, cu terenuri de baschet, cu leagane si bancute, na, ca orice parc. Ohooo, titustenii sunt sportivi fortosi aerisiti.

Parca e altceva. Cu aer curat in panze, ma uit la ceas. Am stat mai mult de o ora! Am avut ce vedea. Hai inapoi la gara. In centru. In 5 minute cred ca ajungi in orice colt al orasului, pe jos. Nu au nevoie de taxiuri. Cu toate astea, vad parcate cateva. Chiar am remarcat un taximetrist adormit care a deschis ochii larg cand am incercat sa repun ghirlandele in functiune. L-am trezit cu miscarile mele smucite si-mi cer scuze pe aceasta cale. Poate masina e biroul lui. Nu se face sa strici linistea omului care sta. El e titular statornic.

Foto: Marius Tudose

Eh, probabil ca mai erau multe de aflat, de scotocit, de cercetat. Am chestionat-o pe tituaca vecina de compartiment, ea mergea la Bucuresti o data la doua zile, facea naveta, fiindca era moasa la Polizu. Insa am alunecat spre intrebarile legate de munca ei de care vorbea cu pasiune si am scapat prilejul.

Nu am aflat daca acest brav Titu este oras-martir si nici cu cine este infratit, de unde-i vine numele si de ce nu are placinta emblematica, dar am sa ma mai intorc, cu costum de baie si microfon.. La T2, G2.

Foto: Marius Tudose

You may also like

2 comments

  • Gianini 08/01/2020   Reply →

    Pai, doamna Gianina, la un moment dat, in povestire, ati pomenit de-un taximetrist, ca l-ati fi deranjat, ca vorba aia, el e titular statornic. Deci, cum sa se numeasca cei din Titu? Si, iata raspunsul: Titulari!

    • Gianina Corondan 08/01/2020   Reply →

      Pai ce sa zic, aveti si dumneavoastra dreptate! 🙂

Leave a comment