Acasă/La Zoo, la Teatrul Act
Cît am fost membră a Teatrului Studențesc Podul, am fost intrigată de un afiș omniprezent, Zoostory, care părea a fi unul dintre marile triumfuri ale studenților aspiranți la titlul de actori, care populau Podul. Cătălin Naum, profesorul și mentorul nostru, ne povestea ce succes a fost, ne umplea de curiozitate, ne stîrnea și invidia. Ba chiar punea diverși vizitatori, deveniți mari actori să ne dea o mostră din spectacol. Așa că am ciupit cînd și cînd, mici secunde din țesătura de tip studențesc a spectacolului. De-ajuns cît să mă intrige și mai mult. Dar, de atîția ani, nu am mai dat de Albee decît în Cui i-e frică de Virginia Wolf?, în diverse montări și interpretări. De Zoostory, nimeni nu mai zicea nimic.
Așa că, odată ce stelele s-au mișcat cu rost și am aflat de premiera acestei toamne la Teatrul Act, am zis din toată inima că merg să aflu de ce și cum și despre ce și alte răspunsuri esențiale, fiix în mijlocul Bucureștiului,.
Aflu din comunicat că piesa lui Edward Albee este montată pentru prima dată în România în varianta integrală, în regia și traducerea lui Silviu Debu, scenografia Ioana Pashca, avându-i în distribuție pe Ionuț Grama, Ada Condeescu și István Téglás.
Nimic mai convingător, actorii fini, fermecători, devin, preț de 90 de minute, oameni cu probleme mari. Oameni care altfel au o imagine perfectă, fără fisuri, se comportă civilizat, acoperind dibaci orice eventuală breșă destabilizatoare își strigă înăbușit durerile gata să erupă.
Și lumea lor etalată treptat mă trimite undeva într-un timp suspendat, în care întrebările se pun franc, dur, tăios, în care sensibiitațile sînt pe cale să se arate fățiș, dar ceva le ține. Poate pudoarea epocii, poate intenția de a le lăsa drum liber în mințile noastre, poate limitele umane și atît. Cert este că pătrunzi în povestea cuplului căsătorit de ani buni, cu copii, în care ceva nu se spune, ceva este gata să izbucnească, în care se învîrte pe degete mingea grea a discordiei. Mici nemulțumiri pot deveni mari rupturi și simți că ești mai mult decît un martor, simți că ai putea la o adică interveni. dacă ți se cere. Totul e pe muchie de cuțit. Ada Condeescu și Ionuț Grama ne duc în călătoria lor cu delicatețe, pricepere și farmec, ghidați de regizorul Silviu Debu, ingenios și atent la detalii, iar publicul nu suflă în timpul discuției cald-reci conjugale, poate se aplanează și trăim fericiți pînă la adîmci bătrîneți, dar nu, tensiunea crește, și apare Jerry, întruchipat minunat de un Istvan Teglas cu ochii pierduți, lunatici, un soi de homeless dezrădăcinat, aflat într-o disperată căutare de sens, cu ființa fragmentîndu-se , pe măsură ce comunică bolnăvicios-insistent cu Peter, care citește liniștit o carte pe banca lui preferată din Central Park. Este așa de trasparent personajul lui Istvan Teglas. Îi vezi căutătura stranie, aproape palpezi interiorul dezordonat, îi asculți vorbele politicoase, mocnind de dureri nespuse, neînțelese, simți că va acționa. Dar cum? Povestea pe care Jerry ține morțiș s-o livreze ascultătorului său întîmplător frizează absurdul, cu toate astea este politicos lăsat să povestească. Gîndurile care tulbură liniștea unui colț personal par a se amesteca și a se contopi într-un bolovan greu de dus, numit viață.
Finalul ne lasă înmărmuriți, parțial convinși că lumea New York-ului anilor 60 se perpetuează pînă astăzi, că alienarea, însingurarea, lipsa de țeluri solide, de ancore sănătoase duce la risipirea întregului care ești, parțial sperînd că tocmai am văzut sfîrșitul unei povești de familie demult apuse. Scenografia subtilă, de mare efect, îi aparține Ioanei Pashca și întregește senzația de apăsare, de neliniște, de viață tulbure într-o cușcă în care ne descoperim cu stupoare, chiar noi, oamenii secolului 21, captivi, oricît ne-am preface că nu este așa..
Poți merge la Zoo, poți sta și acasă. Dar mai bine mergi, ca să poți fi conștient de ce te-așteaptă acasă, uneori. Și la urma urmei, e un spectacol, chiar nu mușcă.
