Serialul Brancusi, sezonul 3

O Zi Brancusi a mai ramas pentru Romania din Brancusi. Mda, si ansamblul de la Tirgu Jiu. Ar fi putut ramane mai mult.

Pe cand tara noastra era Republica Populara, cam prin anul 1951, la carma Academiei Romane prezidau, cum altfel decat  populare, tantose personaliitati care mai apoi ne apareau noua in manuale, la scoala: Mihail Sadoveanu, Geo Bogza, George Calinescu, Camil Petrescu, Victor Eftimiu, Ion Jalea, de exemplu. Oameni cu valoare, cu orizonturi largi, cu stiinta de carte, asa numitii carturari, nu palmasi, nu zilieri, nu elevi, nu activisti de partid cu lucrari fabricate, nu politicieni de azi. Academicienii. Cei care o aplaudau in ritm sustinut pe Elena Ceausescu, colega lor ceva mai tarziu si pe care ea ii invoca , la ananghie, in zadar. Dar asta e alta discutie., desi pare sa se lege.

Si eram in acei ani la Academia Romana. Si zice marele George Calinescu, celebrul critic literar cu discurs tanguit, care cuprinsese intr-o lucrare uriasa, un must-have al anilor 1980, “Istoria Literaturii Romane de la origini pana in prezent” tot ce miscase la vremea aceea prin literatura, zice el, intr-o sedinta ca toate sedintele, intr-o zi friguroasa, de primavara, cand aveau pe ordinea de zi discutarea raspunsului la oferta sculptorului Constantin Brancusi de a dona statului roman  230 de sculpturi, 41 de desene, 1600 de fotografii, dar şi unelte și piese de mobilier, zice, deci, asa:  „Brâncuşi nu poate fi considerat un creator în sculptură fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esenţiale şi caracteristice acestei arte“. Pam-pam. Si zic si ceilalti da da da si dau aprobator din cap, mai clatina un Camil Petrescu in sens invers, mai misca dezaprobator din sprincene si Geo Bogza  si, pentru ca trebuia sa decida cumva,  voteaza si resping oferta lui Brancusi, decorat anterior cu “Steaua Romaniei” si “Meritul cultural pentru arta plastică” de statul roman.

Artistul, traitor la Paris, recunoscut international de burghezi, obtuzi si formali, desigur, a luat hotararea de a dona lucrarile din atelierul sau parizian, statului roman. S-o fi gandit el o noapte, doua, mai multe, s-o fi sfatuit cu vreo iubita, cu vreun grup de prieteni, s-a sucit, s-a invartit, l-a apucat duiosia. Ia sa le las ma, romanilor mei munca mea, ca realizez ca si eu sunt muritor, am senzatia totusi ca lucrarile astea nu o s moara asa usor, ia sa le dau amaratilor alora, dragilor mei sau cum sa le zic asa de drag, ca poate le imprumut ceva stralucire, vad ca astora, capitalistilor le placu si ma urcara pe piedestal, ii fentez si gata. Io n-am nimic cu capitalistii, ma respecta enorm, dar tot acolo in Romania e glia mea, tin minte cum cantau cucii si cum alergam prin tarana in Hobita, le las lor ce-am plamadit eu si e bine cotat. Daca tot am avut parte de succes, sa impart cu ei. Gata. Sau ce-o fi gandit el, cum s-o fi framantat sa decida asta. Scrie scrisoare oficiala. Si ajunge propunerea, oferta lui la Academia Romana. Si se aduna, nene. Si se sfatuiesc ei, se gandesc.

“Se gindesc”, adica citesc dintr-un ordin sau au initiativa si ceilalti sunt prea fricosi sa-i contrazica, se intampla ceva care pare produsul gindirii, in forum. Gata, e clar. Da, bai Mihail, Geo, George, Camil, stampila, sa incheiem odata. Hai, cu aplauze cadentate. Refuzat. Opera lui Constantin Brancusi, oferita pe tava, refuzata! De niste minti luminate. Dar intunecate de doctrina comunista, si poate in adancul sufletului, de o obida abia reprimata de autori limitati de bariera propriei limbi, de prizonieri sufocati si suferinzi ai demagogiei profesioniste, insecte prinse in patratica obligatorie de miscare, un fel de “n-ai mancat salam cu soia si acum vrei sa ne reprezinti?!!? Ha?!!Huo!! Na, ca am putea sa-ti facem pe plac dar nu-ti facem! Sic sic sic!”

Daca ei, acesti supereroi ai scrisului si artelor momentului, reprezentanti ai unui for suprem de etica si valoare culturala, Academia, au emis judecati in privinta calitatii de creator a unui artist stramutat pe alte meleaguri, daca niște scriitori se pronuntau radical in legatura cu artele plastice, ce pretenții sa mai avem la hoardele de neciopliti, de primitivi si neumblati care eram cand am dat cu pietre in Ion Ratiu dupa Revolutie? Ce cauta asta, sa ramana in Londra lui, ca n-a stat aici sa sufere cu noi, sa defileze la 23 august si sa inghete la cozi dupa tacamuri de pui!? Huoo!! Noi vrem de-ai nostri, comunisti sa fie, dar sa-i stim noi cum aplaudau. Ca si noi aplaudam, semanam, da, cu ei ne place s semanam. De ce oare ne repezim asa? Cum de nu mai avem nici o legatura cu crestinismul, care indeamna la a cugeta, a nu te lasa purtat de patimi, a nu arunca piatra, a nu judeca aproapele?? Nu tu decenta, nu tu scarpinat in cap taranesc, sincer: Bai, poate nu ma pricep, mai bine ma abtin, ia sa nu arunc cu vorbe, ca poate se intorc”. De unde vine aroganta asta natanga si taiatul in carne vie, fara provocare, al nevinovatilor? Atat de mare sa fi fost frica, sa anestezieze omenia?

Si dupa episodul Ion Ratiu, dupa aproape 30 de ani, iar dam fara noima in ai nostri,  iar ne repezim sa pulverizam totul in jur, sa gasim vinovati si sa aratam cu degetul spre cineva, de data asta s-a nimerit pe traiectorie Irina Rimes, o fata care canta si a fost desemnata oficial sa se alature ca ambasador onorific Zilei Brancusi, marcate recent, dar cu multa emfaza, de Ministerul Culturii. Ambasador onorific, pretentios, dar nu stim ce inseamna asta. Cel mai probabil inseamna fato, pune si tu pe Instagram si pe Tik Tok poze, filmulete si da hashtag Brancusi si #ministerulculturii, ca si noi zicem de tine la televizor si-ti dam o agenda, un pix si poate niste bani pentru un clip legat de chestia asta.

Ca alaturarea e una fortata, din dorinta de a se pune si autoritatile bine cu tinerii multi care-i admira fetei cantecele, ca astia prin ministere n-au idei mai bune decat sa tulbure linistea publica cu prostii si nu-s amendati pentru asta, ca Irinuca a declarat ca ea e “mai mainstream” si na, o sa incerce sa promoveze ziua Brancusi pe conturile sale de socializare, chit ca el e mai putin mainstream, poate fi comentat, discutat, intr-un mod amuzant, fara patima sau isterie. Niste schimburi de replici, la intrebarile celor cu microfoane.  Cantareata nu e de vina ca le-a traznit unor oficiali sa-i foloseasca numele. Ea a zis da, a vrut sa ajute. Sa contribuie la o crestere, la o restituire. Sa faca ce poate. Daca refuza si se afla “pe surse”, o, alt scandal, ca vai, cum isi permite o fetisoara cu breton sa se tina deoparte de asa onoare, de-aia bai, astia tineri n-au cultura, ca-s si caposi. Dar sa folosesti asa, alandala, numele acestui creator, sa implici memoria artistului intr-o cloaca pestilențială, sa ridici la rang de scandal national ceva atât de banal, aceasta idee stangace, cand noi cu varfurile noastre culturale am coborat atat de mult in subsolurile omeniei si bunului simt in momentul cand am refuzat un gest frumos, patriotic pe deplin al unui mare artist, mi se pare o rusine. A, nu noi, ci aia de atunci? Pai nu sintem diferiti. Ne permitem sa discutam in numele lui, chipurile aparandu-l, facand glume ca ce-ar fi zis el, ce i-ar fi facut lui Rimes. Si e tot la fel de grotesc. De ce nu tacem? La “Masa tacerii” sa tacem impreuna, ce bine ar fi.

Dupa ce am umilit un om bun, un artist mare, asa incat si-a schimbat imediat cetatenia romana cu cea franceza si a daruit toata opera sa Frantei, cum sa te mai reabilitezi? Ce-o fi gandit omul ala atunci? Credeti ca a mai disociat, stai, ca niste domni cu titluri faceau pe ei de frica sau ma invidiau si au decis asta, dar poporul ma vrea, ma admira, ma respecta? Totusi, romanii, ospitalierii de ei…? Nu cred. Cred ca ne-a luat ca intreg, asa cum se cadea. Poporul avea reprezentanti. Dupa cum are si astazi. Ce sa mai organizezi Ziua Brancusi, ce sa mai faci filme laudative, sa aduci osanale si sa indemni tinerii sa asculte la Irina Rimes doua cuvintele despre un artist mare, nascut in Romania? Pare ridicol totul. Asa porcarie se exorcizeaza greu. Dar se poate, cu asumarea celor rele, ca si a celor bune. Treptat, delicat. Sa mai treaca timp, sa se mai spele rufele astea in familie. Sa ne imbratisam si sa ne iertam micimea.

Se aude ca vor sa “curete” imaginea Academiei Romane, mistificind totul, sa se declare ca au fost masluite acele sedinte care ii sifoneaza pe academicieni. Adica sa nu ne mai bazam pe declaratiile epocii. Pe marturiile de atunci. Pe lucruri scrise. Sa le declaram fake news, ca oricum “ce e val, ca valul trece”, sa ne bazam pe capacitatea noastra formidabila de a uita. Sa stergem o greseala, mintind, facind o alta. Ca nu putem noi sa recunoastem “am gresit”.  Nu asa eliminam raul, prefacandu-ne ca am fost buni.

Ar trebui sa stam discreti niste ani, sa explicam intelept, poate si cu ajutorul Irinei Rimes, Antoniei, 5 Gang, astora mici si indragiti, ca vremurile grele au mutilat sufletele romanilor de-a lungul timpului, ca oamenii-model nu erau chiar modele de oameni, sa facem constientizare decenii, secole de-a randul, ca sa putem sa ridicam privirea spre Brancusi. Imi cer iertare ca am scris numele, ca si cum as avea dreptul. Probabil omul nici n-ar mai fi vrut sa i-l rostim. Probabil si-a dorit sa nu ne mai referim la el. Da’ noi nu si nu: ” Batman, Batman!”

Ar fi putut sa fie mai mult decat o Zi  Brancusi.