Întîlnire cu Familia Addams

Familia Addams, Teatrul Excelsior

 

Pe scurt, recenzie a la Addams

Am fost la un spectacol unde am avut în față numai oribilități, ce bine, ce minunat. Niște zăluzi tineri se îndrăgostesc, bueah, părinții din lumi diferite i-ar călca în picioare la auzul acestei porcării, uraaa, abia așteptăm. Familii cu diformități minunate, distribuite în mod egal, iuhuu, familii ciudate, yes, familii normale, ce plictisitor. Urlă de zor, se vaită, își smulg părul din cap, își pun la îndoială dragostea, bla-bla, sirop, lacrimi, mișcări sincronizate, de nebuni, cîntece zbierate unii către alții, în sală lumea sare la bătaie din palme, s-a muncit la spectacolul ăsta de le-au ieșit ochii. Bine au făcut.

Dar, altfel, îmbrăcați superb, în zdrențe sau vechituri mulți dintre ei, apariții descărnate, palide, încercănate, personaje din altă lume, adică lumea cealaltă, dansează și cîntă în cor, splendidă poveste, se poate muri de rîs.

Pe larg, varianta G

Trebuie să vezi spectacolul ăsta! -mi s-a zis la premieră, în anul 2019. E regia lui Răzvan Mazilu și e foarte amuzant, creativ, e musical, e spectaculos! Hai, vino. N-a fost să fie atunci.

Nu știu cum s-a făcut, dar nu am reușit să ajung la nici una dintre reprezentațiile din acel an, deși îmi planificam mereu. Aș fi putut rîde în voie, fără mască…dar de unde să știi? Simțeam că e ceva acolo, ceva foarte bun care mă așteaptă, pentru că părea să aibă niște atuuri din start: filmul cu același nume a fost savuros, surprinzător, n-o zic eu, ci succesul uriaș pe care l-a avut în lume, apoi la Excelsior este o trupă tînără și întotdeauna am avut surprize foarte faine cînd plăcerea de a juca era proaspăt sosită pe scenă, și clar, regia lui Răzvan Mazilu este pentru mine un imperativ de a ieși să văd ce a mai copt.

Ei, au trecut aproape doi ani de la premieră și iată că am primit invitația bunei mele prietene Monica Petrică să văd spectacolul la care și ea a lucrat cu mult suflet, Familia Addams, în toată splendoarea sa, Trebuie să-l vezi, mi-a spus și ea, așa că nu am mai ratat șansa, ba chiar am înșfăcat-o cu dinții și am ronțăit-o pînă la os, ca să fiu în spiritul scriiturii dark a binecunoscutei serii.

Și vă zic: vedeți Familia Addams, spectacolul de la Excelsior! Stă în picioare lîngă variantele-surori de pe Broadway sau London(way). Nu, nu le-am văzut chiar pe acestea englezite, dar știu cum te țin cu sufletul la gură și ochii căscați de uimire prin rigurozitate, exactitate, talent profesioniștii de acolo, am avut bucuria să asist mută de uimire în scaunele teatrelor de gen și știu senzația, cel puțin musicalul Jersey Boys pe care l-am prins la Londra a avut parte de liibretul acelorași autori și m-a făcut praf, atît prin punerea în scenă, cît și prin muzica propriu-zisă. Aceeași senzație de voluptate și entuziasm la spectacolul lui Mazilu. Vedeți-l. Vă faceți un cadou.

O să vă las plăcerea să descoperiți fiecare povestea, care mustește de umor și atmosferă noir, se sprijină pe o distribuție excelentă, costume ingenioase, efecte vizuale neașteptate, mișcare continuă, care nu te lasă o clipă să răsufli. Gagurile presărate la fiecare replică te absorb pe negîndite în lumea diferită, aparte, a acestei familii inedite și te aruncă într-o transă vecină cu empatia, verișoară cu simpatia față de niște personaje excentrice. Începi să te crezi unul de-al casei: ba Morticia cea afectată, ba Wednesday cea îndrăgostită, ba Gomez cel familisto-lover, ba Lurch cel ciudat sau Fester cel cu inima sa bună agățată de Lună.

Dar trebuie să vă zic ceva, da, ceva personal,  care să vă convingă că nu sînt doar o trîmbiță în slujba acestui musical, da, și că e real sentimentul de bucurie pe care l-am avut încontinuu, de la-nceput pînă la sfîrșit, că am aplaudat cu foc, cum rar mi s-a mai întîmplat. Trebuie să vă zic,  nu? Desigur, datele generale despre musicalul montat în toată lumea degeaba vi le-aș da. Le puteți prelua de pe Google,  cu lux de amănunte, liniștiți. O să găsiți că libretul e scris de cuplul Marshall Brickman & Rick Elice, iar muzica și versurile îi aparțin lui Andrew Lippa, băgăm la memoria afectivă sau îi lăsăm pe Google, oricum nu-i cunoaștem,  mai aflăm că totul a pornit de la un anume Addams, un caricaturist american talentat, care, în 1938, a imaginat vizual familia care avea să devină celebră,  o să găsiți păreri, picanterii, imagini, trailer, interviuri, de toate, dar de simțit ceva cu totul deosebit legat de show-ul relativ nou pe piață, recomand Excelsior. E cel mai aproape și cel mai avantajos și poți ieși de la această întîlnire cu muzica, imaginile spectaculoase, ineditul, cu adevărat cîștigat.

Ce încerc eu să vă transmit, cum aș transmite familiei mele Addams, pardon, Corondan, este că în acest spectacol veți vedea performanță. Ceea ce este rar. Am mai văzut musicaluri îndrăznețe montate la noi, în teatre cu pretenții, nu m-au mișcat, nu m-au convins, ba chiar m-au deranjat prin superficialitate, fușăreală, inconsecvență. Am asistat la momente ușor penibile cu microfoane atașate prost, deranjante vizual, cu sonorizare imposibilă, cu cîntat gîfîit, joc gros, silabisit, declamat, artificial, le-am bifat la capitolul încercări, am găsit circumstanțe atenuante, că stai, noi nu avem tradiție, că vai, noi nu avem bugete, că hai, lasă.

Și uite aici, pe scena Ion Lucian a Teatrului Excelsior, o trupă tînără apare în fața noastră, exemplar: cu voci profesioniste, clare, sigure, cu mișcări perfect, elegant executate, cu dozajul jocului la limita cabotinismului, cu perfecțiunea sonorizării și mai ales cu pofta, plăcerea de a juca, de a recrea o lume stranie ,cu probleme universal valabile. Te uiți și ți se transmite povestea, performanța pare la îndemînă, actorii au aerul că s-au născut cîntînd și dansînd.. E multă repetiție acolo, știu, intuiesc. Și realizez că nu e o coincidență, e mîna (și nu vorbim aici de The Thing, da?) pricepută a lui Răzvan Mazilu, perfecționistul, care a știut să distribuie actorii magistral, rolul potrivit la actorul potrivit.

 

Răzvan Mazilu este creatorul care se simte ca peștele în apă atunci cînd ne prezintă lumi stranii, pronunțat carnale sau caricaturizate, știe magistral să mențină tensiunea și linia de demarcație butaforie-realitate, sublim-derizoriu, amar-spicy, debordant-rezervat, reușește ca nimeni altul să acordeze personajul la partituri din cele mai complexe și să dea glas apăsat, răspicat vocilor gîtuite de secrete, glasurilor care au nevoie să fie auzite. Cu Familia Addams mai atinge o cotă nedescoperită, mai înfige un steag pe muntele sacru al excelenței . Nu trageți, asta-i imaginea care mi-a venit. Răzvan suind un munte, echipat cu tot ce-i trebuie pentru a-l cuceri. Aș fi putut rezuma cu două vorbe familiare, Fratele meu Răzvan m-a dat gata, gen” doar ne știm de o grămadă de timp și ar înțelege el că e de bine, a apucat-o. Dar mă uit la parcursul lui cadențat, atent clădit, pînă în cel mai mic amănunt construit, parcă nu merge să trec așa ușor. După experiența We will rock you, pare că musicalul este apa în care se scaldă cel mai firesc, paradisul lumilor sale pitorești.

Nu te saturi să privești fiecare personaj în parte în toată splendoarea ciudățeniei sale, de la majordom la băiatul Addams (excelent ales), de la tatăl latino-lover pînă la bunica -sperietoare, de la mama de gheață pînă la strămoșii omniprezenți, de la fiica emo pînă la unchiul desprins de realitate. Toți sunt bine conturați de actorii talentați ai Teatrului Excelsior, pe care,  datorită contopirii de-a dreptul halucinante cu personajele, nu-i mai poți uita, chiar dacă știi că pojghița derutantă făurită din peruci și machiaje poate și știe ușor a păcăli. Fiecare actor pare să jongleze cu cîte un glob strălucitor al talentului său și pe bune dacă vreunul lasă să pălească vreun pic acea incandescență. Ștacheta e sus, sus de tot. Nu știu, o fi o molimă internă, se ia unul de la altul, o fi coincidență, iaca a oprit la aceeași stație o trupă întreagă de actori de talent, o fi satira suculentă, o fi muzica, o fi pregătirea minuțioasă marca Răzvan Mazilu, oi fi eu, o fi tot. Da, e tot.

Sau probabil cineva cu putere mare le-a urat Break a leg! la premieră și s-a împlinit. Succesul la public e instantaneu. Reacțiile spectatorilor grăiesc de la sine. Lumea strigă Bravo la fiecare partitură, la aproape fiecare apariție a personajelor.  Cred că urarea asta tot Addams a inventat-o.

Trupa și suflet

Ia să vedem cine și-a rupt piciorul, dar și gîtul cu corzile sale vocale, la facerea acestui spectacol. Cine a cucerit sala fără milă, de ne-am făcut ferfeniță palmele, aplaudînd, în timpul și la finalul spectacolului?

Lucian Ionescu, o voce excelentă, foarte sigură, se pare cea mai experimentată (el joacă și în musicalul We will rock you), o prezență savuroasă, expresivă și extrem de amuzantă, așa cum trebuie să ne apară celebrul tată de familie cu străbuni iberici, Gomez. Impozanta sa soție este interpretată, de asemenea, cu mare rafinament, de Camelia Pintilie, așa încît Morticia ni se înfățișează ca o apariție stranie, tăioasă, demnă de Addams, dar cu accente de haz nespus, cu replici și mișcări bine subliniate. Fiica celor doi, cea care declanșează toată nebunia, Wednesday, este întruchipată de Ana Udroiu, fenomenală prin energia sa, iar Oana Pușcatu, în rolul bunicii, rol de compoziție, face deliciul publicului prin replicile nemiloase, plasate decis. Impasibilul Lurch este excelent pus în evidență de Mircea Alexandru Băluță, iunchiul Fester, lugubru și sensibil totodată, este bine pus în valoare de Mihai Mitrea, ar familia Beineke, cea de normali, este jucată cu exctitate de Maria Alexievici, Doru Bem, Dan Pughineanu . O notă aparte de exotic, straniu combinat cu candoare, aduce în scenă copilul care-l joacă pe Pugsley., mezinul familiei. Nu vreau să uit de actorii incredibili care au întruchipat străbunii îngropați dar totuși plini de viață, creionînd un paradox palpabil, prezent la fiecare moment, într-o manieră dinamică, amuzantă, ca grup compact, dar și cu o tușă personală a fiecărui actor în parte, Jos pălăria. Știu cît de greu este să dozezi, să crezi și să fii crezut, , să faci să se vadă fără să fii văzut. E aproape exasperant, aproape frustrant. Nu s-a văzut decît dăruire.

Cînd show-ul iese bine, totul se răsfrînge asupra actorilor, hai, uneori se amintește și regizorul, și toți laurii se revarsă generos peste ei, dar prea puțini se mai gîndesc la cei din spate, care au călcat și pregătit costumul, care  dirijează din umbră decoruri și intervenții luminoase,  care suflă, care mișcă obiecte, care trag sfori, haha, care au făcut încălzirea, care știu textul laolaltă cu echipa de la vedere, o armată care a pregătit începerea repetițiilor, o alta care știe ce are de făcut pe timpul reprezentației. După cum se vede, ai echipă de top, ai succes: traducerea și adaptarea textului, minunata Carmen Stanciu, pregătirea fizică, Monica Petrică, asistentă de coregrafie, coechipiera lui Răzvan în multe expediții artistice de înaltă ținută, Alex Ștefănescu, dibaci traducător și ticluitor al versurilor cîntecelor, el însuși un one man show,  light design Costi Baciu, decorurile semnate Sabina Spătariu. De pregătirea vocală am zis? Maria Alexievici e responsabilă de munca atentă, răbdătoare cu actorii, i-a făcut să aibă dulceață, căldură, să urce, să coboare scara posibilităților vocale, să transmită emoție fără să zgîrie timpanele noastre stătute în pandemie, dar mai mult decît atît, își dă ea însăși măsura talentului, susține partitura lui Alice Beineke, fără cusur.

Ar fi putut fi o montare horror, în spiritul musicalurilor șchioape văzute de mine în trecut, s-ar fi asortat poate cu filozofia familiei Addams, dar iată că nu a fost așa, s-a potrivit doar cu cheful nostru de a ne delecta într-o seară, la teatru, unde am degustat fiecare delicatesă artistică propusă de Răzvan Mazilu, care by the way, s-a ocupat și de costume, nici că se putea mai nimerite.

Iar acum permiteți-mi să vă spun, în numele celor din sala de spectacol: fraților, am participat la un festin mortal, criminal, de comă. Vedeți-l. O sa muriți după el. Doar la figurat. Muahahahahaaaaaaaa.

P.S. Sînt două formule de joc, unii actori se rotesc. Posibil să fi văzut cealaltă actriță în rolul Morticiei, un alt actor  decît cel enunțat în rolul Fester, e greu de dibuit după stratul gros de machiaj, oricum, ambele variante sînt la fel de bune, am auzit, dar o să mai cercetez.

You may also like

Leave a comment